Profesorul

Primeşti cartea prin curier. Este un tom de peste 800 de pagini, cu corp mic de literă. L-ai comandat, trebuie să-l citeşti. Din primele rânduri îţi vorbeşte un individ cu o condiţie umilă. Are păduchi, apoi se toalentează în baie şi-şi scoate nişte vechi aţe din buric. Puţin mai târziu aflăm că este profesor de română în regimul comunist la o şcoală generală, că a scris un lung poem în şapte părţi care i-a fost desfiinţat într-un cenaclu, moment decisiv şi demoralizator în mizera sa viaţa de posibil creeator. Ni se face puţin şi teoria consumatorului de literatură, suprapusă peste imaginile unei copilării nefericite. Avem de-a face cu „omul problematic ce-şi caută oglindirea”, dar este plictisitor şi redundant.

Fotograful

Prima parte a cărţii, de dimensiunea unui roman de sine stătător, ne aduce în prim plan psihedelismul anilor 60 din America trecut prin Bucureştiul cenuşiu al iregularului coumunist. Singurul drog posibil sunt cuvintele, consumate cu voluptatea mâncătorului de seminţe. Evadarea în ireal recurge la trucul levitaţiei unei femei cu buton ce degajă o energie misterioasă, apoi trecerea permanentă de la prezentul deprimant al activităţii şcolare la anii copilăriei traumatizante care se materializează în fotografii ce devoalează falsitatea, cadrul artificial pe care autorul şi-l construieşte cu migala unui artist ce vrea să dea cea mai impresionantă poză din lume, relevând dezarmonicul „monstrului ameninţat de propriile-i forţe interioare”.

Speologul

Pe alte câteva zeci de pagini autorul ne poartă ameţitor prin Bucureştiul amintirilor întretăiate, aglutinate, decupate, sfârtecate, etc. Semnul „demonicului vitalist şi intelectualismului excesiv”. Eroul nostru este un cercetător neobosit al cavităţilor terestre, vrea să intre în subteranele minţii ca şi cum ar explora ceva palpabil, de cele mai multe ori dezagreabil. Rătăcind, ajunge la Morga, oarecum ca într-o bibliotecă unde contemplă marile substantive ale umanităţii scrise, desigur, cu majuscule. De aici încolo se deschide ponciful „Universului labirintic”, portalul „expulzării eului”, căutarea dublurii într-o bipolaritate în care „orice se poate transforma în orice”. Visul este apanajul „coborârii în oglindă”, al phantastikon-ului caracteristic decadentismului estetic.

Geamănul

Înaintăm pieptiş prin tot soiul de elucurbaţii, unele cam ridicole, şi ne întâlnim cu fratele geamăn decedat al profesorului ce scrie în caietele lui cu o gratuitate exemplară. Alte dizertaţii, alte compilaţii fantasmagorice pe o structură realistă uzitată până la suprasaturaţie. Aici apar „vieţile autorului” peste imaginea singuralităţii în aspiraţia mântuirii. Teme bătute la pas, cu perseverenţă, de 500 de ani încoace. Totodată, aici identificăm durerea, locul ce sângerează, pulsaţia reală a iubirii ce se percepe mai presus de cuvinte. Să atingi locul durerii nu ţine de tehnica literară, ci de o vibraţie lăuntrică insondabilă. Geamănul devine atunci geamătul cadavrului îmbălsămat în drumul său spre lumea microscopică.

Copilul

Partea cea mai interesantă a masivului volum vine din existenţa copilului bolnav de tuberculoză, al cărui balans între realitate, vis şi sentimentul ingenuu al morţii conţine elemente lirice de evidentă sorginte manieristă în sensul înalt, post modern al cuvântului. Am scăpat de bizareriile tridimensionale, de speculaţiile lascive, de aglomerările urbane, sufocante, prefigurând ruina, cercetarea arheologică. Locul sanatoriului este şi cel mai îndepărtat din lume. De data asta autorul plonjează în sinceritatea debordantă a despuierii, înconjurat de oglinzi ce nu-l mai supradimesionează. Este miza pe care a căutat-o şi la care a ajuns, călcându-ne pe nervi. Probabil că sunt printre cele mai frumoase pagini nu doar din literatura română.

Profetul

Ultima parte a cărţii este deconcertantă. Este ca o clădire ce se fisurează sub ochii noştrii, având structura de rezistenţă şubrebă. Cărămizile se sfărâmă într-un strigăt de ajutor repetat obsesiv pe vreo 10 pagini. Este iminenta cădere. Lărgind cadrul, oraşul întreg pare să se scufunde, cu toate mizeriile lui, cu toată fecunditatea şi morbiditatea lui. Cineva trebuie să fie, totuşi, Alesul, orchestratorul, înţeleptul, vizionarul, proorocul. Poate el propune o nouă etajare a fiinţei umane, descoperind ceea ce nimeni nu are cum să vadă? Sau este tot un răzvrătit fără cauză ca în filmele anilor 60 ai Americii cu reclame la produse electrice, cu tineri cântând la chitară, euforici şi depresivi, cu zgârie-nori cenuşii în care fiecare individ are nevoie de asigurare?

Hermafroditul

„Dar ceea ce-i dădea acum înfăţişarea unei meduze plutind solemn între ape nu erau cofrajele şi cablurile, nici rădăcile marilor arbori, atârnând acum în gol, ci un fantastic sistem de tuburi flexibile, ca nişte vene şi artere cenuşii, care din cauza depărtării păreau filamente unduiund leneş dedesubt, unele atârnând liber, dar cele mai multe unduindu-se ca să pătrundă-ntr-un colosal tub central ce cobora până aproape de suprafaţa pământului. „Aorta durerii”, mi-am spus când am văzut-o prima dată. „canalul colector al suferinţei umane”. Fiecare filament sorbise durerea locuitorilor urbei, răstigniţi pe scaune dentare şi paturi de spital şi mese de tortură, înnebunind de durere în garsoniere confort patru, suipându-şi plămânii în ţesătorii…”

7 în 1

În fine, am terminat de citit tomul. Are şapte cutii de rezonanţă Legătura dintre ele nu este greu de făcut. Este ca şi cum ai cumpăra un plic de cafea cu zahăr şi lapte praf, fără să te uiţi pe ambalaj, constantând, când sorbi ultima înghiţizură, că mai conţine şi altceva, năut, cicoare, ginseng şi vitamine. Imaginea profesorului condamnat la anonimat şi recluziune rămâne estompată. Drama lui de creator îşi pierde semnificaţia. Un altul i-a luat locul. Fără îndoială, nu este un intrus. A fost, de fapt, doar un joc literar, căutarea nu doar a dublului, ci şi a dublurii ideale. Coborârea în oglindă este de cele mai multe ori înşelătoare. Undeva, departe, auzi un glas de copil oropsit răzbătând din periferia unui oraş monstruos. S-ar putea să-ţi semene şi ţie.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Cu excepţia primei nuvele, am scris această carte cu 30 de ani în urmă. Ea a apărut în 1999 cu titul Împărăţia Cailor la Ed. Europa Nova. Întrucât nu mai are valoare comercială, este timpul s-o public fără alte pretenţii.

 

 

 

ALEXANDRU PĂDURARU

 

CIOBURI COLORATE

 

Umbra

 

 

Lumile nu se schimbă. Fluxul genetic ne trimite spre o vale a plângerii. Cele mai multe despărţiri sunt însoţite de lacrimi. Această încărcătură sentimentală poate avea o anume semnificaţie divină. Aşa gândea şi Flavian privind pe fereastra trenului ce înghiţea imensitatea câmpiei. Se gândea că imensităţile se înghit una pe cealaltă până când una singură la va înghiţi pe toate şi după ce le va digera, le va face din nou nişte imensităţi mai mici, capabile să se dezvolte şi să se înghită din nou reciproc. În fond, nu există nimic fără reciprocitate. Dacă îi iei cuiva imensitatea şi îi oferi în schimb mărginirea, acea persoană, în mărginirea ei, va năzui spre imensitatea pierdută. Însă dacă îi iei cuiva mărginirea şi îi oferi în schimb imensitatea, acea persoană se va întoarce în mărginirea ei. În principiu, reciprocitatea înseamnă ce-mi dai ca să-ţi dau? Vorbim despre acele schimburi reciproc avantajoase, de pildă, petrol contra hrană. Sau nemurire contra muncă. Flavian era încrezător în destinul lui. Scria în fiecare zi câte o poezie, la cafeaua de dimineaţă. Dacă n-o termina, o lăsa neterminată. Nu avea chef să revină asupra textului, să-l lungească la cafeaua de a doua zi când începea una nouă. O altă ciudăţenie de-a lui era că nu recitea vreodată ceea ce scrisese. Nu-l interesa absolut deloc. Însă n-ar fi fost în stare să-şi bea cafeaua de dimineaţă dacă n-ar fi scris şi versuri. Toată treaba asta dura cam 20 de minute, răstimp în care savura şi o ţigară, singura din ziua respectivă. Pe urmă punea foia de hârtie într-un sertar al bibliotecii şi se ducea la birou unde se gândea. Pentru asta şi fusese angajat. Să se gândească. Şeful său era un individ mic de statură, bondoc, de vreo 40 de ani, care părea, în general, destul de nefericit. Nimeni nu ştia de unde îi venea acea nefericire şi se putea crede că nimeni nici nu avea cum să afle vreodată. Vorbea rar şi de cele mai multe ori întreba: „La ce te gândeşti?” Flavian recunoştea, uneori, că nu se gândea la nimic, alteori îi povestea despre gândurile ce îl frământau. Ultima oară îi vorbise despre cum să te faci că plouă în perioade de secetă. Aici tot ce contează este umbrela. Adică acel element definitoriu al individului în relaţia cu ploaia. Când ai o umbreală deasupra capului, chiar poţi fii convins că plouă. Şeful îl ascultase, ca de fiecare dată, tăcut şi uşor plictisit, deşi nu-şi manifestase în nicio ocazie nemulţumirea. Firma mergea bine, iar salariile angajaţilor erau destul de consistente. Flavian obţinuse postul după ce citise un anunţ la mica publicitate: „Căutăm gânditori inventivi şi plini de personalitate”. Pe vremea aceea o ducea cam greu, fusese dat afară din turnul de control de unde erau vizualizate stelele căzătoare şi puse în concordanţă cu dorinţele cetăţenilor. Din păcate, timp de un an de zile, noapte de noapte, nu văzuse nicio stea căzătoare, în pofida afirmaţiilor mai multor savanţi că astfel de stele căzuseră, generând dorinţe nebuneşti din partea mai multor cetăţeni, cum ar fi să urce pe stâlpi ca să atingă cablurile electrice şi să reziste la curentul de înaltă tensiune sau să intre pe ecranele televizoarelor să să-i ia la bătaie pe unii comentatori politici. Nu pricepuse atunci cum pot exista nişte savanţi atât de netrebnici, încât să facă afirmaţii halucinante, din moment ce el se holbase pe cer sute de nopţi fără să vadă absolut nimic în afara bolţii înstelate, apoi acceptase că, poate, nu fusese, totuşi, suficient de atent, fiind, deopotrivă, şi incapabil să coreleze căderea unei stele cu unele dorinţi de-a dreptul nebuneşti. Nu protestase când secretara directorului, o tipă despre care se zicea că are cele mai lungi picioare din lume, îl anunţase că fusese concediat. Şi chiar dacă ar fi protestat, la ce i-ar fi folosit? Câte proteste îşi ating scopul? Noroc că peste doar trei săptămâni îşi găsise acest post călduţ de gânditor într-o firmă ce funcţiona perfect. Nu avea un barem de îndeplinit, nu i se cerea să se gândească la ceva anume, nu se punea problema profitului, care era, oricum, asigurat, nu se impuneau corelaţii cu nevoile sau dorinţele cetăţenilor, şi, mai ales, nu era obligat să gândească tot timpul în orele de program. De altfel, când fusese chemat la interviu pentru angajare şi şeful îl întrebase: „Ce înseamnă a gândi?”, răspunsese: „La acest lucru mă voi gândi”. Acum se afla în compartimentul de clasa I a unui tren de mare viteză şi vedea cum imensitatea cea mare o înghite pe cea mică, urmând ca imensitatea imensităţilor să-şi facă apariţia, mai devreme sau mai târziu, pentru a înghiţi tot ce mai rămăsese de înghiţit. Încă nu-şi imagina care ar fi fost rolul lui în imensitatea totală, dacă acolo fiinţa umană şi-ar fi păstrat condiţia terestră, dacă ar mai fi fost obligat să gândească pentru a supravieţui, dar era convins că se va număra printre cei înghiţiţi de imensitatea imensităţilor. Deocamdată, îşi luase o săptămână de vacanţă pentru a-l vizita pe unchiul Raul pe care nu-l mai văzuse de un an, însă vorbise în fiecare sâmbătă după amiaza cu el la telefon. Unchiul Raul ajunsese faimos după ce înlăţase cel mai sus cel mai mare zmeu de hârtie, atrăgându-şi admiraţia întregii lumi. Acest lucru se întâmplase cu 20 de ani în urmă, şi de atunci nimeni nu izbitise să-l întreacă. Aşa încât era considerat o legendă. Locuia într-un palat în care puteau fi găsite mii de zmeie, în toate culorile şi nuanţele posibile, atârnate pe pereţi sau plutind prin saloane, purtate de curenţii interiori. Flavian copilărise în acel palat, fără să-şi fi cunoscut părinţii. Raul îi spusese din capul locului că l-a găsit pe pajişte, într-o cutie de carton roz, şi pentru că recunoscuse cutia respectivă pricepuse că pruncul abandonat nu putea fi decât al surorii lui care dispăruse în urmă cu câteva zile, luând şi cutia respectivă, care dintotdeauna fusese goală. Întâmplarea făcuse ca în ziua aceea de septembrie el să plece din palat cu vaca Afrodita, şi umblând pe pajişte revăzuse cutia respectivă despre care n-ar fi avut niciun motiv să creadă că nu era goală, aşa cum fusese dintotdeauna, apoi se gândise că poate în ea se ascundea soră-sa, Anabela, cu toate că până atunci nici nu ştiuse că soră-sa fugise de acasă cu cutia respectivă, pentru că, ea, cutia, era ţinută în camera umbrelor unde nu intrau decât umbrele. Iar faptul că în cutia respectivă se afla în prunc, dovedea clar că acesta nu putea fi decât al soră-sii. Deci Flavian ştiuse încă de când silabisise „ta-ta” că i se răspundea invariabil. „un-chiul”, şi că la „ma-ma” i se răspundea tot invariabil „va-ca”: La început crezuse că Afrodita era adevărata lui mamă. Fuseseră zile când, mergând la păscut cu ea, o ascultase ore întregi cum îi vorbea despre lumea fascinantă a vacilor pe care oamenii nu sunt în stare s-o înţeleagă. De pildă, ei nu se întreabă niciodată ce ar putea fi în capul unei vaci, ce dorinţe ar putea avea, la ce visează, ce părere are despre Univers, despre imensităţile ce se înghit reciproc într-o reciprocitate aparent incomensurabilă.   Flavian aflase încă de pe atunci că vacile sunt mândre de laptele pe care îl dau şi că în mintea fiecăreia din ele există câte un taur comunal. Tot Afrodita i-a spus lui Flavian, când acesta abia împlinise patru ani, că numai vacile care dau cu copita în găleata cu lapte sunt proaste şi că această prostie se datorează, de fapt, nevoii de a evada într-un spaţiu idilic, unde vaca este considerată sacră, însă este evident că dacă nu te-ai născut în India, nu mai are rost să te revolţi. Căci ce este, în fond, revolta? La ce este necesară o revoluţie dacă orice revoluţie îşi devorează capii? Ce s-a întâmplat cu prima Revoluţie franceză? Ce s-a întâmplat cu a doua, cu a treia sau ce se va întâmpla şi cu a patra? Ce s-a întâmplat cu Revoluţia bolşevică? Sau cu cea chineză? Revoluţiile nu pot fi decât burgheze. Iar ca burghezia să se mai revoluţioneze pe sine, este imposibil de presupus. Deci ideea de revoluţie este falsă. Era, oarecum, miraculos, că Flavian îşi amintea toate aceste cuvinte, ca şi cum în creierul lui ceva ar fi funcţionat impecabil. În adolescenţă sperase să ajungă în India, unde vacile sunt, într-adevăr, sacre, apoi renunţase, poate şi din cauză că Afrodita îi spusese, înainte să fie transportată la Abator, că în India nu te poţi duce dacă nu ai o mare credinţă în tine însuţi. Iar el încă nu ajunsese la o asemenea credinţă. Se îndoia de el însuşi. Se îndoia că Universul este unul singur şi presupunea că mai există unul paralel, duplicitar, ca un fel de dedublare salvatoare, ca un soi de izbăvire prin negarea crimei comise. Oare nu suntem, fiecare din noi, nişte criminali prezumtivi? Şi dacă am săvârşit crima, nu numai fizică, ci şi morală, nu încercăm prin toate mijloacele fie s-o justificăm, fie s-o ascundem, fie s-o considerăm o consecinţă a fatalităţii ce ne aduce propriul sfârşit? Şi ce este un criminal în serie dacă nu un psihopat ca produs al unei lumi psihopate? Flavian îl găsi pe unchiul Raul în imensul salon unde, cu mulţi ani în urmă, se desfăşurau balurile vampirilor, apoi comuniştii interziseră astfel de manifestări retrograde şi obscurantiste, însă nu avuseseră curajul să transforme clădirea în azil pentru cei cu afecţiuni psihice, aşa cum intenţionaseră iniţial, ci doar s-o cureţe de sicriele din subsoluri, lăsând în urma lor o sumedenie de cutii goale. În palat rămăseseră atunci doar unchiul Raul şi soră-sa, Anabela, adică mama prezumtivă a lui Flavian, ce dispăruse cu 25 de ani în urmă şi de atunci nu mai dăduse niciun semn de viaţă. Cât despre tatăl lui Flavian, acesta ar fi putut fi oricare din bărbaţii cu care Anabela intrase în contact, însă era cu neputinţă să suspectezi pe cineva anume. Unchiul Raul îi povestise că Anabela fusese o fiinţă ciudată, că zile întregi stătea prin cireşii şi gutuii din livadă, dar nu ca să le consume frunctele, pe care, oricum, nu le culegea nimeni, ci doar pentru că se simţea mai bine căţărată pe crengi. Chestia asta îi venise de mică, de când rămăsese orfană, şi aici unchiul Raul se dovedise întotdeauna echivoc în privinţa dispariţiei părinţilor lui şi ai Anabelei. Se întâmplase la câţiva ani după ce comuniştii curăţaseră palatul de sicriile vampirilor, interzicând mai întâi balurile acestora. Viaţa devenise tot mai tristă. Unchiul Raul îşi amintea că părinţii lui priveau ore întregi într-un punct fix, fără să spună absolut nimic, orice i-ai fi întrebat. Apoi, efectiv, se făcuseră nevăzuţi. Pentru Flavian era dificil să creadă într-o dematerializare spontană, fără a lăsa nici cea mai mică urmă . Neîndoios, presupuşii săi bunici avuseseră numeroase motive să se neantizeze, dar faptul că o făcuseră când mai aveau de crescut doi copii minori îl determina să-i dispreţuiască. Totuşi, unchiul Raul era încă ataşat sentimental de ei. Mai demult îi spusese: „Aveam 14 ani când babacii s-au volatilizat. Anabela abia împlinise 5 ani. Venisem de la păscut cu vaca Junona, mama Afroditei, pe care ai cunoscut-o şi tu. Junona era cam zvăpăiată, dacă simţea vreun taur prin preajmă începeau să-i sune talangile şi să vorbească aiurea, că nu mai suportă să fie ţinută în frâu, că ştie şi singură drumul spre casă, că s-a scârbit de atâta supraveghere. Cum eram doar un copil, mă bufnea plânsul, şi atunci o vedeam cum se linişteşte şi rumegă resemnată . Deci tocmai trecusem printr-un astfel de moment când am ajuns la palat, constatând că părinţii mei erau de negăsit. I-am căutat prin toate încăperile, i-am strigat cu disperare, i-am implorat să nu se mai ascundă, i-am aşteptat să se întoarcă. Anabela mă tot bătea la cap că îi era foame, se agăţase de hainele mele şi nu vroia să-mi dea drumul, aşa că m-am dus la Junona şi-am rugat-o să ne mai dea măcar un litru de lapte, oricât de supărată ar fi fost pe mine. Vaca s-a înduioşat, avea o inimă mare, şi am mai stros din ugerul ei leşinat atât cât să-i potolesc foamea Anabelei. În noaptea aia am făcut primul zmeu de hârtie, iar a doua zi, când am plecat de dimineaţă cu Junona la păscut, i l-am legat de beregată. Era aşa mândră de ea. Şi eu eram mândru de mine. Junona ridica deseori capul spre cer, admirându-şi zmeul care, de fapt, era al meu, deşi ea îşi imagina că îi aparţinea. În ziua aia a dat mai mult lapte ca oricând şi atunci am priceput că îmi descoperisem vocaţia. Dispariţia părinţilor mei avusese un sens, reprezenta pentru mine începutul unui drum încărcat de elogii. Pentru Anabela, însă, lucrurile n-au fost atât de favorabile. După ce a împlinit zece ani, prefera să stea mai mult prin copaci. Vorbea doar cu frunzele. Toamna le aduna şi le punea în cutiile goale. Dar nu pe toate, ci doar câte un braţ de la fiecare copac, iar când se uscau de tot, le scotea din cutii şi le îngropa în micul ei cimitir de lângă palat. Speram să-i treacă nebunia asta, însă când a împlinit 15 ani şi-a făcut o rochie din frunze şi m-a întrebat dacă îi stă bine. Eu ajunsesem cu zmeiele mele la o anume desăvârşire. Nici nu le mai ştiam numărul. Abia terminam câte unul, că un curent de aer îl şi lua, făcându-l să plutească prin imensul salon. Anabela nu înţelegea de unde vin toţi acei curenţi. „Din noi înşine”, i-am răspuns. Cred că ar fi dorit ca şi frunzele ei să plutească la fel. Apoi, vreo nouă luni, n-a mai vrut să coboare din copac. Dacă nu i-aş fi dus de mâncare, probabil că ar fi murit de inainţie. Îmi era milă de ea. Într-o dimineaţă n-am mai găsit-o. Crezusem că s-a urcat din nou în cine ştie ce cireş sau gutui. Am strigat-o, am căutat-o, dar dispăruse. Mi-am zis că se neantizase la rândul ei, că se volatilizase la fel ca părinţii noştri. Apoi am descoperit pe câmp cutia de carton în care te aflai tu. Plecasem cu vaca Afrodita, cam proastă de felul ei, nu se compara cu maică-sa, Junona. Nu-i păsa de zmeiele pe care i le legasem de grumaz, nu ridica capul spre cer, aşa că nici nu prea aveam ce discuta cu ea. În orice caz, dacă n-aş fi lăsat-o să se ducă unde simţea ea că este iarba mai bună, nu te-aş fi descoperit. ”

Flavian îl regăsi pe unchiul Raul îmbătrânit brusc. Acesta îl îmbrăţişă şi-i spuse: „Bine ai venit, nepoate”, dar se vedea că nu era în apele lui, îi dispăruseră zâmbetul larg şi privirea senină Iar o mulţime de zmeie se prăbuşiseră în imensul salon, formând grămezi printre care cu greu te puteai strecura. „Ce s-a întâmplat, unchiule?”, întrebă Flavian vădit îngrijorat. Din discuţiile telefonice săptămânale pe care le avusese cu unchiul Raul în ultimul an nu se desprindea o imagine dezolantă a stării de spirit a acestuia. Dimpotrivă. Bătrânul părea în vervă, zicea că lucrează la capodopera sa, la zmeul care ar fi trebuit nu doar să se înalţe cel mai sus şi să fie cel mai mare din lume, ci să transmită şi un mesaj umanist nemuritor provenit din culorile lui, ceva de natură să uimească şi să fascineze deopotrivă, să trezească o sumedenie de sentimente nobile prin faptul că n-ar fi aparţinut nimănui fiind, de fapt, al tuturor. „S-a întors soră-mea”, zise de-a dreptul dărâmat, şi continuă cu un glas stins: „A venit azi-noapte, pe o ploaie torenţială. Am crezut că am halucinaţii. Nu s-a schimbat absolut deloc.” „Sunt eu, Anabela, ce te uiţi ca un tâmpit la mine? M-am întors acasă”, mi-a spus şi mi-a cerut să-i dau nişte lapte că i se făcuse foame. Noroc că-mi mai rămăsese un litru şi ne-am dus în bucătărie. Atunci i-am povestit de tine. Şi ce crezi că mi-a zis? Că nu eşti băiatul ei, că ea n-a rămas niciodată însărcinată, că e stearpă, că sunt un dobitoc dacă am crezut treaba asta pentru că dacă ar fi avut vreun copil nu l-ar fi abandonat niciodată.” Flavian simţi un gol în stomac şi se aşeză pe scaun. Atâţia ani crezuse că ştie, cât de cât, cine era mama lui. Se bucurase de căldura aproape paternă a unchiului Raul, crescuse într-un palat pe care ar fi trebuit să-l moştenească, se ataşase de vacile pe care le dusese, copil fiind, la păscut, păstrându-le amintiri de neşters, mai ales că unora le plăceau să vorbească cu el, şi, dintr-o dată, se trezise într-o incredibilă mistificare a realităţii, într-o veritabilă conspiraţie a sorţii. „Deci totul a fost o minciună”, zise, iar unchiul Raul replică pe un ton încărcat de tristeţe: „Şi totuşi, mă întreb cum ajunsese pe pajiste cutia roz în care te aflai tu. Nu era o cutie oarecare, era nevoie s-o iei din camera umbrelor, iar acolo nu oricui îi era dat să pătrundă fără să se transforme în umbră. Şi dacă n-o luase Anabela, atunci cine? Asta este marea dilemă. Cutia respectivă nu putea proveni decât din acest palat. Poate soră-mea a luat-o, când a plecat de acasă, pentru altcineva. Poate stând în pomii fructiferi vorbise cu cineva şi persoana respectivă îi ceruse ajutorul.” „Şi acum Anabela unde este?” întrebă Flavian curios s-o cunoscă. „Într-un pom, desigur. Dar va veni de acolo când i se va face foame”, răspunse unchiul Raul şi adăugă: „Acum mă duc s-o mulg pe Atena. Este o vacă admirabilă. De-o inteligenţă sclipitoare. Nu vrei s-o mulgem împreună?”

Într-adevăr, Atena avea un spirit deosebit. Era tănără şi debordantă, dar pe lângă aceste calităţi proprii unei vârste când ai viaţa înainte, talentul ei nativ îi permitea să emită şi vorbe de duh extrem de interesante. Când îi văzu pe Flavian şi unchiul Raul zise: „Ce bine ar fi dacă nimeni n-ar putea fura mai mult lapte decât poate vaca da.” Unchiul Raul zise cam plictisit: „Scumpo, chestia asta ai spus-o şi rândul trecut. Cred că te-ai fixat pe o idee răsuflată şi e bine s-o schimbi.” „Cu cât eşti mai bine fixat pe o idee, cu atât sunt şanse mai mari să devină concretă”, răspunse Atena. Flavian se simţi dator să intervină: „N-am cunoscut încă idee concretă care să nu regrete ce-a fost înainte.” Atena îşi stăpâni cu greu impulsul de a lovi cu copita în găleată şi zise: „Mira-m-aş! ” Conversaţia intrase într-un punct mort, aşa că se lăsă o lungă tăcere. Pentru Flavian inevitabila întâlnire cu Anabela trebuia să reprezinte unul din momentele de referinţă ale existenţei lui. Atâţia ani crezuse că aceasta era mama lui încât îi era aproape cu neputinţă să accepte, dintr-o dată, că adevărul era cu totul altul. Poate Anabelei îi fusese frică sau ruşine să recunoască naşterea unui copil întâmplător, zămislit într-un moment de rătăcire, de înfocare erotică fără să întrevadă consecinţele nefaste ale unor trăiri fără semnificaţie profundă, sau poate iubirea la care visase se dovedise iluzorie, iar rodul ei inutil trebuia dat definitiv uitării, ca un mijloc de autoapărare prin negarea propriei crime, cum se întâmplă la asasinii inteligenţi, capabili să se disculpe prin convingerea că n-ar fi fost în stare să ucidă pe cineva. În biroul lui de la firmă Flavian se gândinse la acest subiect, căutându-i nu doar ramificaţiile psihologice, prin care vinovăţia unui criminal se topeşte în deosebita lui capacitate de a o camufla, ci şi întreaga ţesătură generatoare de sentimentul vinovăţiei ce ne obligă să respingem ipoteza că am făcut parte dintr-o anume realitate şi nu din alta construită artificial.. Însă cum izbuteşti să te refugiezi în celălalt personaj, în nevinovata ta imagine din oglindă, cum s-o însufleţeşti de aşa natură încât să respire şi să reprezinte ceea ce vrei să fii în realitate, uitând cu desăvârşire crima pe care ai comis-o? Dacă o parte din trecut poate fi negat de parcă nici n-ar fi fost vreodată, înseamnă că fiecare asasin are suficiente resurse pentru a spune cu sinceritate: „Acea crimă nu are nicio legătură cu mine.” Dar până şi această amnezie indusă prin autosugestie trebuie să aibă o fisură, la fel cum orice dedublare, urmărind finalitatea la infinit a două linii paralele, nu poate evita atingerea reciprocă sau, ca să extrapolăm, conexiunea a două destine ce n-ar fi trebuit să se intersecteze niciodată. Peste câteva clipe Anabela apăru în uşa întredeschisă a grajdului. Era exact aşa cum Flavian şi-o imaginase dintotdeauna, cu diferenţa că era îmbrăcată într-un costum de călărie şi nu într-o rochie albastră cu dantele albe. În plus, arăta incredibil de tânără pentru vâsta ei, căci împlinise deja 43 de ani..

„El este Flavian, de care ţi-am povestit azi noapte”, spuse unchiul Raul, încetând s-o mai mulgă pe Atena. Oricum, vaca dăduse destul lapte.

„Cel găsit în cutia de pe pajişte”, spuse Anabela pe un ton ironic.

„Aşa a fost destinul, să cred atunci că este fiul tău, surioară”, zise unchiul Raul, după care se grăbi să ia găleata cu lapte şi să plece din grajd.

„Am auzit că-ţi place să stai prin copaci”, spuse Flavian, iar vaca Atena completă: „Şi mie mi-ar plăcea”. Anabela mărturisi:

„Pe crengi mă simt cel mai bine. Cred că oamenii ar fi mai fericiţi în pomi decât în palate. Dar presupun că este o părere exagerată şi subiectivă. Pentru mulţi oameni a locui într-un copac reprezintă indiscutabil ceva inconfortabil. Asta până te obişnuieşti. Însă de acolo ai o altă percepţie a existenţei.”

„Şi de 25 de ani încoace ai colindat din copac în copac?”, întrebă Flavian, iar Anabela răspunse: „Am fost în junglă. Din cauza asta am fugit de acasă fără să-i spun nimic fratelui meu. Raul n-ar fi fost de acord. Dar mă făcusem destul de mare şi nu mai aveam nevoie de ajutorul lui.”

„Şi cutia?”

„Care cutie?”

„Cea în care m-a gasit unchiul Raul.”

„La naiba, nu e unchiul tău.”

„Dar cutia era din palat, lăsată de comunişti în camera umbrelor după ce au luat sicriile vampirilor.”

„Nu-mi amintesc, eram prea mică atunci.”

„ Raul îşi aduce aminte. Şi cum te ţineai de hainele lui, după ce părinţii voştri s-au volatilizat, ca să-ţi dea de mâncare, şi el a mai stors câţiva mililitri din ugerul Junonei.”

„Nu-mi amintesc de Junona.”

„Nici de Afrodita?”

„Cu Afrodita am fost prietenă. E drept că numai Raul o ducea la păscut, dar iarna discutam cu ea. Dorinţa ei era să plece în India şi după ce i-am zis că acest lucru nu era cu putinţă, nu prea mai avea chef de vorbă. Crezuse că eu aş fi fost în stare s-o duc acolo. Nu-şi dădea seama ce distanţe imense am fi avut de străbătut.”

„Şi ca să ajungi în junglă n-ai avut mult de mers?”

„E o mare diferenţă să mergi singur sau cu o vacă alături de tine.”

„Am cunoscut-o şi eu pe Afrodita. O vreme am crezut că ea este mama mea.”

„Apoi Raul ţi-a împuiat capul cu prostiile lui.”

„A avut grijă de mine.”

„Asta e menirea lui. Să aibă grijă de alţii.”

„Este atât de ciudat să rămâi fără mamă, să afli despre mama ta că nu este mama ta.”

„Şi părinţii mei s-au volatilizat când aveam 4 ani. Tot ce ţin minte în legătură cu ei este că mă obligau să dorm într-un sicriu şi că organizau baluri cu vampiri vorbind, de fapt, cu persoane care nu existau decât în imaginaţia lor. Dar sicriul rămăsese prea mic şi îmi ieşeau picioarele afară . Abia când m-am urcat în pom am putut şi eu să dorm ca lumea.”

„Şi cum a fost în junglă?”

„Frumos. Dar trebuia să mă întorc.”

„De ce?”

„Ştii, vine o zi când trebuie să te întorci. Prin asta omul se aseamănă cu multe alte vieţuitoare. El are un loc de unde a plecat cândva şi pe care trebuie să-l regăsească. Este ca un fel de strigăt interior. Ca o întoarcere la matcă.”

„Ce să regăşeşti, Anabela?”

„Minunaţii mei pomi fructiferi.”

„Pe care nu-i culege nimeni.”

„Şi ce contează?”

„Sau cimitirul unde îngropai frunze uscate.”

„Raul ţi-a spus-o şi pe asta. Aia cu frunzele era o prostie juvenilă. Pe atunci eram doar o fetiţă.”

„Şi ai vreo idee cine ar putea fi mama mea?”

„Oricare femeie capabilă să procreeze.”

„Mă gândeam că poate ai cunoscut pe cineva care să fi luat cutia roz din camera umbrelor.”

„Asta este o altă prostie a lui Raul. Cum şi părinţii noştri ţineau sicrie în subsol şi participau la acele petreceri caraghioase în care trebuia să dau mâna cu fiinţe invizibile şi să discut cu ele.”

„Curenţii interiori din salon sunt reali, i-am simţit şi eu, altfel cum ar fi plutit zmeiele lui Raul? Presupun că la fel de reală este şi cutia roz, deşi n-am văzut-o niciodată pentru că Raul mi-a interzis să intru în camera umbrelor. ”

„Îţi repet, Flavian, eu nu sunt mama ta. Dacă aş fi fost, ce interes aş fi avut să nu-mi recunosc fiul? Mai ales că eşti un tânăr atât de chipeş cu care orice mamă s-ar mândri. Eu nu pot avea copii. Iar când am fugit în junglă eram fecioară. Stătusem numai în copaci. Cred că şi acest lucru m-a îndemnat să-mi caut altă locaţie. Jungla mă atrăgea în sine.”

„Şi l-ai întâlnit pe Tarzan, nu-i aşa?”

„Au fost mai mulţi. Fiecare şi-ar fi dorit să aibă câte un copil al junglei. Şi eu aş fi vrut să rămân însărcinată măcar o singură dată. Era un Tarzan, al III-lea, pe care aş putea spune că l-am iubit. Dar n-a mers.”

„Când ceva nu merge, nu merge şi gata”, interveni vaca Atena.

„Ar fi o experienţă interesantă să dorm şi eu în noaptea asta într-un copac”, spuse Flavian, iar Anabela replică înainte să dispară din dreptul uşii:

„Este cam periculos până te obişnuieşti. Însă merită să încerci.”

Flavian rămase câteva momente pur şi simplu năuc, copleşit de un profund simţământ de singurătate. Îl revăzuse şi pe Raul (căruia nu mai putea să-i spună unchiule), prăbuşit sufleteşte, agonizând printre mormane de zmeie, şi o întâlnise pe Anabela, ce-şi nega condiţia maternă şi de care îşi dădea seama că se îndrăgostise fără a fi pe deplin convins că nu era, totuşi, fiul ei. Faptul că Anabela nega cu atâta înverşunare această ipoteză nu-i risipea lui Flavian toate îndoielile. Trebuia elucidat neapărat transportul cutiei roz din camera umbrelor. Pentru că, în mod evident, Anabela fusese implicată, oricât s-ar fi străduit să nu recunoască acest adevăr. Oricum, din seara aceea, Flavian îşi petrecu majoritatea timpului prin pomi, vorbind cu Anabela. Cobora de acolo numai la cafeaua de dimineaţă, când îşi scria poemul şi fuma o ţigară. Apoi îl anunţă pe şeful său de la firmă că din motive personale nu mai poate reveni la locul de muncă. Raul îşi recăpătă entuziasmul, iar zmeul său dobândi nu doar proporţiile dorite, ci şi frumuseţea la care aspirase. Flavian nici nu mai ţinea cont de numărul zilelor. Anabela îl fascina, era singura femeie pe care ar fi fost în stare s-o iubească. Noaptea, când o strângea în braţe, avea impresia că trupurile lor se îmbină ca jumătăţile perfecte ale unui întreg indestructibil. Şi asta până în dimineaţa în care Anabela dispăru din nou. Ca de obicei, Flavian coborâse din copac, îşi băuse cafeaua, îşi scrisese poezia şi îşi fumase ţigarea, dar când se întorsese în livadă constatase că minunata lui iubită nu mai era de gasit. Zadarnic o aşteptase. De fapt, viaţa fără ea nici nu mai avea rost. Se trezea uneori plângând ca un copil. Raul izbutise să-şi termine zmeul şi era, la rândul lui, epuizat de efortul creaţiei. Vaca Atena se ducea singură pe pajişte, bolborosind că fusese abandonată, iar într-o seară nu-şi mai făcu apariţia. „Trebuie s-o caut”, zise Raul şi porni prin întuneric. Flavian rămăse pe creanga care îi era cea mai dragă şi unde Anabela se simţise cel mai bine. Adormi şi se trezi plângând. Abia se luminase de ziuă. Se duse mai întâi în grajd, dar Atena nu era acolo. Nici Raul nu revenise la palat după ce plecase în căutarea ei. Flavian începu să alerge buimac pe pajişte, strigându-i. Dar fiecare strigăt al său se cufunda subit în liniştea din jur. Atunci văzu, printre firele înalte de iarbă, o cutie roz de care se apropie tremurând. Era goală. Nu era decât o cutie goală. Flavian luă cutia în braţe şi începu să danseze fericit. Măcar îi rămăsese această bucurie. Măcar se eliberase definitiv de gândurile cumplite ce-i trecuseră în ultima vreme prin minte. Ce mai avea de făcut decât să plece în junglă pentru a o regăsi pe Anabela şi a-i spune că a iertat-o şi că o iubeşte mai presus de orice? Înainta cu paşi repezi spre palat, strângând la piept cutia roz. Curând văzu pe cer imensul zmeu al lui Raul. Era fabulos. Culorile lui străluceau magnific în lumina dimineţii. Şi cu cât se înălţa, cu atât, paradoxal, devenea mai mare, ca şi cum ar fi crescut din sine. Flavian începu să alerge, nerăbdător să-l îmbrăţişeze pe Raul şi să-i arate cutia goală. Mai întâi o văzu pe vaca Atena, de grumazul căreia fusese legat zmeul, cum se ridica de la pământ de parcă ar fi fost umplută cu aer. Nu înţelegea cum acest lucru era cu putinţă. Apoi în raza sa vizuală se ivi şi Raul. Ţinea ceva în braţe. Flavian lăsă să-i alunece cutia roz din mâini şi se apropie de unchiul său dorind să-şi vadă copilul. „Nu-i aşa că-i frumos? Şi nu plânge”, îi spuse Raul. „Şi zmeul tău e minunat, unchiule”, murmură Flavian, mângâind obrazul noului născut.. „Mă bucur pentru Atena. Îi promisesem că va ajunge în India şi m-am ţinut de cuvânt”, mai zise unchiul Raul, dar Flavian nu mai avu puterea să-l asculte. Luă cutia roz de pe jos şi se duse cu ea în camera umbrelor. Unde deveni curând o umbră printre multe cutii goale.

 

2

 

 

Uneori ne întrebăm prosteşte de unde am apărut. Din senin. Cerul se făcuse la un moment dat atât de albastru, încât nişte pasări care trecereau pe acolo s-au prefăcut în oameni şi au coborât pe pământ. Pe urmă au regretat, dar era prea târziu, nu se mai putea schimba nimic. Primii oameni aveau aripi ce nu le foloseau la nimic. Şi ca orice lucru care nu-ţi foloseşte la nimic, ajunseseră o povară tot mai greu de suportat. Aşa că primul lucru pe care l-au făcut, când au început să aibă copii, a fost să le taie acestora nu doar cordonul ombilical, ci şi aripile. Curând după aceea, bătrânii cu aripi, câţi mai rămăseseră, s-au întrebat dacă nu cumva greşiseră trăindu-le aripile copiilor şi nepoţilor lor. Dar din nou era prea târziu şi nu se mai putea schimba nimic. Nimeni n-ar mai fi acceptat să aibă un copil cu aripi. Aşa încât gena respectivă a dispărut. Au trebuit să treacă zeci de secole până când oamenii să descopere că, iniţial, au avut aripi, întrebându-se de ce strămoşii lor au preferat să le taie, chiar dacă nu le foloseau la nimic. Adică de ce a fost nevoie ca fiinţa umană să se remodeleze pe sine printr-o intervenţie brutală şi dureroasă? Eusebiu studia tocmai acest domeniu ce-l fascinase încă din adolescenţă, urmând ca în curând să-şi finalizeze teza de doctorat cu titlul: „Omul înnaripat”. Întrebarea fundamentală pe care şi-o punea era dacă seninul cerului ar mai fi putut deveni vreodată atât de albastru, încât să transforme alte păsări în oameni cu aripi. Cu alte cuvinte, era absolut necesar să afle ce anume determinase acel albastru atât de intens şi, aparent, irepetabil, al cerului, să dea naştere fiinţei umane. Dar cine este Eusebiu? Să-l ascultăm chiar pe el vorbind despre el însuşi: „M-am născut într-un palat fără să-mi fi cunoscut părinţii. M-a crescut un unchi, pe nume Raul, fratele mamei mele. Însă pot spune că adevărata mea mamă s-a numit vaca Venus. Dacă n-ar fi fost o simplă patrupedă, nu s-ar fi deosebit cu nimic de o fiinţă omenească. Ea m-a învăţat să număr până la o mie şi tot ea mi-a spus o mulţime de poveşti când o duceam la păscut sau ne întorceam de pe pajişte. Unchiul Raul, care în trecut făcuse mii de zmeie, intrând în Cartea Recordurilor la mai multe categorii, în sensul cel mai mare, cel mai colorat şi cel mai înalt, renunţase la îndeletnicirea asta şi se ocupa cu fabricarea de sicrie sperând să organizeze un bal al vampirilor. Comuniştii fuseseră alungaţi, aşa că era din nou posibil să revii la obscurantismul de altădată fără să-ţi mai fie teamă că vei fi băgat la închisoare. Împlinsem 14 ani când am început să-l ajut pe unchiul Raul. La şcoală mă duceam rar, doar ca să-i duc domnului director un coş de fructe sau o găleată de lapte. Nici ceilalţi copii nu veneau mai des, fiind prinşi cu treburile din gospodăriile părinţilor lor. Unchiul Raul îmi spusese că pentru un bal al vampirilor erau necesare minimim 40 de sicrie, şi nu de orice fel, ci lucrate cu migală, sculptate în basoreliefuri care să le individualizeze pe fiecare. La un astfel de sicriu puteai modela şi câteva luni dacă nu erai mulţumit de forma finală. Pe vremuri, în subsolul palatului se găseau peste o sută de asemenea sicrie, dar comuniştii la confiscaseră lăsând în urma lor o sumedenie de cutii goale. Cele mai multe erau îngrămădite în camera umbrelor, unde unchiul Raul îmi interzisese să intru pentru că riscam să rămân, la rândul meu, doar o umbră. Din alte cutii de carton dezmembrate unchiul Raul făcuse miile lui de zmeie şi era uimitor că unele mai pluteau încă prin imensul salon. Şi cu toate astea, nu era încăpere în care să nu mai fi rămas măcar câteva cutii goale, de diferite culori. Uneori mă ascundeam în câte una, crezând că o să mă caute cineva, alteori la puneam una peste alta şi construiam ziduri pe care îmi era uşor să le dărâm. Apoi a început treaba cu sicriele şi nu prea mai aveam timp de joacă. În plus, trebuia s-o duc şi pe vaca Venus la păscut, neînţelegând de ce era tot mai taciturnă şi dădea tot mai puţin lapte. Atunci am început să studiez şi albastrul cerului fără să ştiu absolut nimic despre apariţia primilor oameni. Însă simţeam intuitiv că numai de acolo puteau veni, chiar dacă nu-mi imaginam că ar fi avut şi aripi. În viziunea mea infantilă îi vedeam coborând pe o scară al cărei vârf se piedea în seninul bolţii. Zadarnic încercam s-o provoc pe vaca Venus la o discuţie pe tema asta, nu mai scoteai o vorbă din gura ei, doar mugete prelungi şi deloc plăcute auzului, încât îmi părea rău că o vreme fusesem convins că-mi era mamă. Se îndobitocise iremediabil. Într-o dimineaţă unchiul Raul mi-a zis că o duce la abator şi nu mi-am putut stăpâni lacrimile. „Şi ce-o să mâncăm?”, l-am întrebat printre sughiţuri. „Aduc alta, tânără şi vorbăreaţă”, mi-a răspuns. Şi aşa a şi făcut. Pe noua vacă o chema Euridice. De cum a apărut la palat, Euridice a şi început să comenteze, că ea nu este o vacă, cum să zic, ca oricare alta, că tatăl ei fusese cel mai puternic taur comunal şi că, la rândul ei, se socotea de viţă nobilă, deşi nu era decât o bălţată. Unchiul Raul i-a spus: „Fato, nepotul meu, Eusebiu, te va îngriji ca pe o prinţesă. Te asigur că are mâini de aur. Ba chiar modelează sicriele mai bine decât mine, ceea ce este impresionant pentru vârsta lui fragedă.” Cu Euridice m-am împrietenit repede. Acum ştiam că mama mă părăsise încă de la naştere şi că mă abandonase pe pajişte într-o cutie roz unde mă găsise unchiul Raul. Cât despre tatăl meu, nu i se cunoştea identitatea. Ar fi putut fi oricare din bărbaţii cu care mama intrase în contact. Deci faţă de Euridice nu puteam avea, în acel moment, sentimente deosebite. Nu bănuiam, însă, că era, într-adevăr, deosebit de inteligentă şi că urma să joace un rol important în viaţa mea. Deocamdată, să descriu primul bal al vampirilor. Făcusem împreună cu unchiul Raul exact 40 de sicrie, minimul necasar, la capătul a doi ani de muncă istovitoare. Nu cred să fi existat vampir care să nu-şi fi dorit un asemenea sicriu. Nu doar că erau confortabile, ci reprezentau veritabile opere de artă. Unchiul Raul radia de fericire. El mai participase în tinereţe la baluri de genul ăsta şi abia aştepta să retrăiască momentele emoţionante de atunci. Şi eu eram curios să văd ce se va întâmpla, deşi vaca Euridice îmi spusese deja să nu-mi fac prea multe iluzii. „Dar ce ştii tu despre vampiri?”, am întrebat-o, iar ea mi-a răspuns: „Eusebiu, unchiul tău e doar un nebun, cum naiba nu ţi-ai încă seama de lucrul ăsta? Zău, nu mai eşti chiar aşa mic. Provine dintr-o familie de nebuni, iar nebunia lor este congenitală.” „Atunci şi eu sunt la fel”, am zis râzând prosteşte. Euridice a replicat: „Tu mai ai şansa să te vindeci. Trebuie doar să fugi de aici, să pleci cât mai departe cu putinţă, să uiţi de tot ce ai trăit până acum.” „Cum să uit? Şi de ce să uit? Îmi place aici. Poate într-o zi se va întoarce şi mama. Poate atunci voi afla şi cine este tatăl meu. Câteodată mă gândesc la ei. Unchiul Raul mi-a spus că mama obişnuia de mică să stea numai prin copaci. De ce n-ar fi şi locul meu acolo? Să caut albastrul acela intens şi aparent irepetabil din care se spune că au coborât primii oameni, aşa cum am citit de curând într-o carte primită de la şcoală. Şi dacă fug de aici, cu tine cum rămâne?” Euridice mi-a răspuns: „Asta este altă situaţie. Măcar ştiu că ai fugit şi că nu stai căţărat în copac.” În clipa aceea am simţit nevoia să-i mărturisesc: „Sunt prea mic, Euridice, nu vreau să plec de unul singur în lume. Şi ce este această lume? O junglă. Şi mama s-a dus în junglă. Şi, poate, nu se va întoarce niciodată. Aici îmi este bine. Îl am pe unchiul Raul, te am pe tine, am ceva ce-mi aparţine.” Vaca m-a privit cu adâncă tristeţe, zicându-mi: „Sfatul meu este să pleci cât mai repede şi să nu te uiţi în urmă. Pentru că te vei cufunda tot mai adânc în nebunie. Te vei uita spre cer ca să descoperi albastrul desăvârşit din care s-au ivit primii oameni, dar nu vei face decât să te cufunzi în adâncul unde sălăşnuiesc doar umbrele până vei deveni, tu însuţi, o umbră.” N-avea rost să mai ascult palavrelle vacii Euridice, mai ales că peste doar o săpămână urma să se desfăşoare balul vampirilor. Unchiul Raul era mulţumit. Aranjase perfect sicriele în subsoluri, într-o simetrie asemănătoare unor traiectorii planetare. Atunci nu ştiam nimic despre planete, dar unchiul Raul mi-a explicat că orice sicriu trebuie să graviteze în jurul unui nucleu. Şi că toate aceste traiectorii imuabile asigură perpetuarea vieţii dincolo de moarte, tot aşa cum orice deviere a Pământului în mişcarea lui de rotaţie în jurul soarelui ar face imposibilă dăinuirea fiinţei umane. Înţelegeam, cu mintea de adolescent, că totul ţine de simetrie şi de traiectorii imuabile. Şi că a schimba nu înseamnă, de fapt, decât a strica. Apoi a venit şi ziua cea mare, mult aşteptată. Vampirii au apărut unul câte unul, în clinchet de clopoţei. Erau îmbrăcaţi ciudat, cu peruci şi haine brodate cu fire de aur. Unchiul Raul îi îmbrăţişă, cunoscându-i de multă vreme. Eu abia acum aveam ocazia să dau mâna cu ei. Mâinile lor erau atât de reci, încât ţi se părea că atingi câte un sloi de gheaţă. „El este nepotul meu şi în curând va descoperi albastrul iniţial”, mă prezentase unchiul Raul tuturor invitaţilor, ceea ce îmi atrăsese surâsuri pline de simpatie din partea acestora. Curând începu să se audă o muzică ciudată, tânguitoare, ca un vaier în zilele sumbre, când ai impresia că te apasă ceva invizibil şi imposibil de materilizat, ca un fel de vietate ce ţi se caţără în cârcă şi n-ai cum s-o apuci sau să te scuturi de greutatea ei. Vampirii valsau, păreau fericiţi, aveau să se culce în minunate sicrie, lucrate cu migală de unchiul Raul şi de mine, că încă mă dureau degetele de la atâta şlefuit, şi nu prea pricepeam ce naiba căutam eu acolo, eram doar un adolescent prins într-o realitate halucinantă, poate că vaca Euridice avea dreptate, poate trebuia să-mi iau tălpăşiţa, dar unde să mă duc?, în junglă să-mi caut mama şi ea ce să-mi spună?, „Fiule, întoarce-te acasă, rămâi în nebunia din care ne-am ivit din clipa în care am inventat zeii şi vacile au început să vorbească”, o domişoară m-a invitat la dans, era drăguţă, se născuse cu 215 ani în urmă şi căzuse de pe cal, de pe un armăsar focos pe care dorise cu tot dinadinsul să-l încalece, şi eu mă dădeam destul de băţos, m-a întrebat „Te-ai îndrăgostit de vreo fată?” şi i-am răpuns că nicio fată de la şcoală nu-mi plăcuse, dar că într-o zi aveam să plec şi eu în junglă, acolo găseşti tipe extraordinare, trebuie doar să semeni cu Tarzan şi eu îmi formasem deja un corp atletic, făceam în fiecare zi câte 300 de flotări, mi-a spus: „Am remarcat aspectul tău fizic”, se lipise de mine ca o prinţesă a gheţurilor veşnice, aş fi avut nevoie de o sursă de căldură, am întrebat-o: „Nu vrei să ne retragem lângă şemineu şi să discutăm auzind lemnele cum trosnesc în sobă?”, ea mi-a zâmbit şi-a fost de acord, lângă foc era altă viaţă, chiar şi ea se îmbujorase puţin, mi-a spus că o chema Julieta şi că tatăl ei fusese în tinereţe pirat, după care se lăsase de piraterie şi-şi deschisese un magazin de pălării, însă căzătura de pe cal a singurei lui fiice îl demoralizase şi într-o dimineaţă se volatilizase, i-am mărturisit Julietei că eu nu-mi cunoscusem părinţii şi că mă crescuse unchiul Raul, deşi mi-aş fi dorit atunci să am măcar o mamă, să nu cred o vreme că o vacă era mama mea, Julieta m-a privit lung, cu adâncă compasiune, şi mi-a spus: „Poate este mai bine aşa”, apoi m-a luat de mână şi m-a întrebat dacă nu vreau să ne ascundem într-o cutie, bineînţeles că vroiam, până atunci mă ascunsesem doar de unul singur fără să mă caute vreodată cineva, am găsit o cutie albastră în care am încăput amundoi, Julieta nu mai era deloc rece, dimpotrivă, îmi dădea senzaţia că lenevesc la soare într-o amiază de septembrie, poate că aceasta era luna în care albastrul cerului ar fi putut căpăta acea intensitate maximă din care s-a ivit fiinţa umană, retezându-şi aripile ce nu-i mai foloseau la nimic, apoi am adormit şi m-am trezit cam buimac, Julieta dispăruse, lumina dimineţii mă orbea, mi-am revenit cu greu şi l-am găsit pe unchiul Raul în salon, privea zmeiele care pluteau acolo purtate pe curenţii interiori, mi-a spus într-un târziu: „A fost minunat” , pe mine mă interesa să ştiu unde era Julieta, „În sicriu, nepoate, va dormi şase luni de acum încolo, dacă vrei poiţi să te duci în subsol s-o cauţi şi s-o vezi, dar nu se va trezi decât peste şase luni şi atunci doar pentru o singură noapte”, am priceput instantaneu că nu merita să-mi leg tinereţea de o făptură disponibilă două nopţi pe an, vaca Euridice avea dreptate, trebuia să plec în junglă, să aprofundez albastrul cerului, să devin, eventual, un specialist în domeniu, capabil să-şi susţină o teză de doctorat.”

Aşadar, Eusebiu porni la drum la exact 10 zile după balul vampirilor. „Ia-mă şi pe mine”, îi ceruse insistent vaca Euridice şi băiatului îi fusese cu neputinţă s-o refuze. „Vacile nu supravieţuiesc în junglă”, îi spusese el, dar vaca ripostase cu ferminate: „Şi dacă mă laşi aici, tot la abator voi ajunge.” Până în junglă aveau de străbătut 1.000 de kilometri. Era la începutul lui august, când iarba de pe pajişte este mai bună şi mai înaltă ca oricând. Euridice era încântată, vorbea despre Paradisul vacilor chiar dacă acesta nu putea fi decât terestru, însă acum îl descoperise, nu-i păsa de India, de sacralitate, care în viziunea ei reprezenta o formă exagerată de a venera o bovină numai pentru faptul că dă lapte, de aceea considera că şi carnea trebuie valorificată din moment ce omul este, cu o largă majoritate, un animal carnivor, cu toate că Eusebiu, ca şi unchiul Raul, erau vegetarieni, însă acest lucru se datora nebuniei ce se abătuse asupra familiei lor. „M-aş bucura să mănânci într-o bună zi din carnea mea”, îi spuse Euridice într-o seară, iar Eusebiu răspunse: „Nu cred că este cu putinţă.” Vaca replică: „Ba da, dragul meu, când îţi va fi foame şi nu vei mai avea nimic de mâncare, mă vei sacrifica şi nu va fi nimic rău în asta. În junglă toate vacile sunt sacrificate încă din clipa când ajung acolo, aşa că îmi cunosc soarta. Până atunci să ne mulţumim cu aceste clipe memorabile.” Dar zilele însorite şi călduroase trecură repede. Toată luna septembrie Eusebiu stătuse mai mult cu ochii spre cer fără să descopere nimic deosebit. Uneori cânta la harfă, un instrument pe care şi-l confecţionase singur, cu câteva luni în urmă, iar unchiul Raul îi făcuse rost de nişte corzi găsite prin pod. Îi plăcea să cânte la harfă, mai ales când se uita în înaltul cerului. O singură dată avusese impresia că albastrul bolţii se accentuază, dobândind o anume profunzime care i-ar fi permis unui şir de cocori să capete trăsături umane şi să readucă în prezent omul cu aripi din perioada apariţiei primelor cuvinte articulate. Presupunea că prima întrebare pe care acea creatură şi-a pus-o, izbutind să se exprime lizibil, a fost: „De ce am aripi?” Nu-şi dădea seama că se integra în noţiunea de frumos, căci aripile respective ar fi avut menirea să-i aducă un spor de avengură coloristică şi de amplitudine trupească, în pofida dificultăţilor fizice de a le susţine, constitind legătura cea mai directă cu divinitatea. Pentru Eusebiu, faptul că primele fiinţe vorbitoare îşi retezaseră aripile, eliminându-le treptat din codul lor genetic, doar pe considerentul că nu le erau necesare, fără să conştientizeze atât aspiraţiile divine, cât şi noţiunea de frumos ce defineşte condiţia umană, în contrapondere cu urâtul (şi el, de altfel, oricând capabil să se sublimeze artistic) , avea darul să-l contrarieze şi să-l oblige la analiza acestui fenomen ignorat sau minimalizat milenii de-a rândul. Marea problemă ţinea de reconfigurarea albastrului iniţial şi de misterul care îi produsese accentuarea. Adică de ce atâta timp nu mai fusese cu putinţă ca păsările să capete trăsături umane? De ce acea experienţă trebuia să rămână unică fără a permite o repetare ce ar fi condus, eventual, spre un alt deznodământ? Vaca Euridice îi spuse lui Eusebiu referitor la acest subiect: „Opinia mea este că omul a priceput încă de la început că frumosul este doar o excrescenţă a necesarului, aşa încât primează necesarul în detrimentul frumosului, mai ales că al are şi contraponderea urâtului, oricât am dori să-l sublimăm artistic. Dacă spui despre un monstru că este bun şi înţelept, n-ai cum să ignori replusia celor din jurul său şi chiar senzaţia de scârbă pe care monstrul respectiv o are despre sine. Eu, fiind o vacă înţeleaptă, percep cu mai multă acuitate această dualitate între monstrul frumos şi frumosul monstruos. Dacă azi am vedea un om cu aripi, oricât ar fi aceste aripi de mirifice şi de magnific colorate, ne-ar fi imposibil să-l considerăm pe individul respectiv mai mult decât o ciudăţenie a naturii. Dacă voi, oamenii, aţi vedea o mulţime de asemenea creturi, aţi avea tentaţia să le exterminaţi pentru a nu vă afecta codul gentic. Sau, în cel mai fericit caz, le-aţi reteza aripile, aşa cum au procedat şi strămoşii voştri. Din cauza asta albastrul intens al cerului este irepetabil şi zadarnic sondezi zi de zi vreo nuanţă a seninului de natură să se intensifice. Cerul nu mai are nimic de intensificat. A făcut-o mai demult, când avea nevoie de cuvinte, dar acum s-a potolit. O singură experienţă de genul ăsta i-a fost de ajuns.” Eusebiu, însă, era convins că fenomenul avea să se repete la un moment dat, şi-şi argumenta crezul prin faptul că nicio experienţă nu poate fi singulară dacă nu găseşte formula ideală, adică omul cu aripi care să-şi conştientizeze frumuseţea, indiferent de povara acesteia. În viziunea lui, oamenii greşiseră fundamental când renunţaseră la un atribut estetic cu multiple semnificaţii emoţionale doar pentru a fi mai competitivi în confruntarea cu natura. Considera că eroarea strămoşilor era remediabilă, cu condiţia ca cerul să mai obţină acea profunzime din trecutul îndepărtat. Din nefericire, nu peste mult timp se aşternu bruma, apoi căzu şi prima zăpadă. „Ar fi trebuit să ajungem”, repeta Eusebiu, îngrozit de faptul că Euridice nu mai avea ce mânca şi nici nu mai dădea lapte. Nu-l mai interesa să cânte nici la harfă pentru a-i alina vacii momentele de restrişte sau pentru a-şi exprima prim sunete propriile trăiri încărcate de tristeţe. Într-o dimineaţă, când începuse din nou să ningă, Euridice îi spuse: „N-ai încotro, trebuie să mă sacrifici. Scoate cuţitul din traistă şi taie-mi beregata. Carnea mea îţi va potoli foamea şi vei putea merge mai departe. Abia ne mai ţinem pe picioare. Fă acest lucru, te implor!” Eusebiu îşi dădea seama că nu avea de ales. Sperase să evite un astfel de obicei barbar, se ataşase sentimental de Euridice, dar foama îl rodea ca o fiară nemiloasă căreia trebuia să-i asigure hrana zilnică. Nu exista altă cale. Aşa că scoase cuţitul din traistă şi făcu ce avea de făcut. Apoi ajunse în junglă şi izbuti să supravieţuaiscă cântând la harpă. Acolo toţi oamenii trăiau prin copaci. Eusebiu prefera să cânte la harpă. Continua să facă în fiecare zi câte 300 de flotări, aşa că la vârsta de 20 de ani fu proclamat Tarzan al XIII-lea. Toate femeile din junglă ar fi fost încântate să accepte avansurile unui bărbat atât de frumos, dar Eusebiu nu găsi nici una care să-i placă până o întâlni pe Anabela. Chiar dacă Anabela nu mai era atât de tânără, avea o frumuseţe cu totul deosebită, ceva care te atrăgea irezistiibil. În acelaşi timp, Eusebiu sonda zilnic albastrul cerului, fiind decis să-şi înceapă teza de doctorat. Toate animalele îl iubeau, iar el era fericit alături de Anabela. Îi mulţumea deseori în gând vacii Euridice care îl îndemnase să plece de lângă unchiul Raul, de lângă zmeiele, sicriele şi vampirii acestuia. Iar când o strângea pe Anabela în braţe, avea impresia că nimic nu poate fi mai frumos pe lume. Şi asta până într-o zi când Anabela dispăru. Unde s-ar fi putut duce? Ce motive ar fi avut să plece fără să spună nimănui nimic? Toate vieţuitoarele din junglă o considerau regina lor.Eusebiu căzu pradă desnădejdii. Uneori cânta la harfă, iar melodiile lui erau atât de triste, încât îţi era imposibil să-ţi stăpâneşti lacrimile. Chiar şi crocodilii plângeau în hohote. Apoi, într-o dimineaţă, Eusebiu îşi ridică din nou privirea spre cer şi văzu cum albastrul bolţii se intensifică. Culoarea era atât de pătrunzătoare că Eusebiu avu impresia că vede un bebeşuş cu aripi coborând din înaltul cerului. Se dădu jos din vârful copacului, unde se căţărase cu câteva săptămâni în urmă, şi începu să alerge în căutarea noului născut picat din cer, aşa cum se întâmplase cu primii oameni ce cuceriseră pământul. Îl găsi într-o cutie roz şi mai avu timp să-i mângâie obrazul înainte de a-şi pierde vederea. La aflarea acestei veşti extraordinare, toate vieţuitoarele din junglă se strânseră în jurul copilului. Chiar şi o vacă , purtată de un zmeu, ateriză pentru a-i oferi bebeluşului tot laptele pe care îl avea, asumându-şi riscul de a fi sacrificată. Acest gest emoţionant a determinat aprecieri unanime şi vaca respectivă, pe nume Despina, a fost lăsată în viaţă. După ce îşi pierdu vederea, Eusebiu se întoarse în palatul unchiului Raul, unde îşi termină teza de doctorat prin care susţinea că a fost martorul ocular al intensificării albastrului cerului şi că oamenii cu aripi nu mai pot fi împiedicaţi să revină pe pământ, chiar dacă se vor ascunde o perioadă în junglă şi nici nu este sigur dacă nu vor renunţa din nou la povara acestor aripi nefolositoare doar de dragul penajului, refuzând să se subordoneze noţiunii de frumos sau, poate, cine ştie, aveau să supravieţiască în virtutea acestui atribut cu conotaţii eterne, pentru a conferi fiinţei umane o altă traiectorie existenţială. Deşi n-a stârnit prea multe ecouri favorabile, lui Eusebiu i s-a acordat titlul de doctor. Acum îşi petrece majoritatea timpului dicutând cu vaca Despina, cea care l-a ajutat să regăsească drumul spre casă. Despina i-a povestit că unchiul Raul stă închis într-o cutie din care iese doar de două ori pe an şi că atunci nu vorbeşte cu nimeni. Şi că din cireşii şi gutuii din livadă aude, uneori, pe cineva plângând. Ca şi cum, zice ea, umbrele ar putea să plângă în imensitatea din jur.

 

 

DRUMUL SPRE ESSEX

 

Ceţurile Londrei nu mai au nevoie de nici un fel de prezentare sau de comentarii. Locuiam de câteva săptămâni în centrul Londrei şi îmi petrecusem tot acest răstimp întrebându-mă cum aş fi putut deveni un bărbat fericit. Bucuria mea londoneză de căpătâi erau anticariatele. În nici o altă capitală europeană nu sunt atât de discrete şi de rafinate. Şi, nu ştiu de ce, anticariatele Londrei mi se părură ca şi femeile Londrei: distinse, inteligente şi pregătite să te ia prin surprindere. Comparaţia mi se pare pe cât de insolită pe atât de potrivită întrucât într-un anticariat am cunoscut-o pe Lizi. Tocmai răsfoiam romanul alegoric al lui Giordano Bruno „Spaccio della bestia trionfante” când ochii îmi fură atraşi de silueta unei doamne cum nu vezi în fiecare zi. Şi când o mai şi descoperi într-un anticariat, surpriza este cu atât mai neaşteptată şi mai plăcută. Între mine şi Lizi avu loc un scurt schimb de priviri cu subînţelesuri aparent inofensive. Lizi fu mişcată de eleganţa privirii mele şi la rândul meu fui emoţionat de neglijeul aristocratic al privirii ei vag cercetătoare în cadrul unei absenţe bine conturate.

– Anticariatele sunt ca sufletul omului, nu credeţi? am întrebat-o, iar ea îmi răspunse după câteva clipe de gândire:

– Sunt atâtea cărţi rare în sufletul fiecărui om, dar cine mai are timp să citească astfel de pagini socotite desuete?

Răspunsul ei îmi plăcu, oferea un culoar de acces spre o discuţie pe care o doream cât mai interesantă.

– Sunt cărţi care nu au decât o valoare sentimentală tot aşa cum sunt valori sentimentale pe care încerci să le descoperi dincolo de paginile fiecărei cărţi, am spus orientând discuţia spre acele laturi ale condiţiei umane unde femeile pot fi mai uşor atrase chiar dacă este vorba despre un teren pe care ele se simt mai puţin în siguranţă.

– Lăsaţi să se înţeleagă că sunteţi un cititor împătimit al acelor cărţi unde valoarea e dată de dragoste, iar dragostea nu e dată de nimeni şi de nimic? mă întreabă cu gingăşie.

– De obicei caut, mă îndârjesc, aş spune, să descopăr orice nuanţă de iubire chiar şi acolo unde, aprioric, nici nu poate fi vorba de aşa ceva.

Lizi îmi surâse fără nici un fel de emfază, întărindu-mi convingerea că era o femeie misterioasă, ispititoare şi cerebrală. Apoi ne-am plimbat pe străzile Londrei. Îmi mărturisi că era liberă şi că păstra concepţii liberale asupra relaţiilor conjugale. (Fusese măritată, dar divorţase întrucât soţul ei se dovedise de o gelozie feroce). Acum locuia singură într-un sobru apartament cu două camere şi mă invită la ea acasă. Nimerisem dintr-o dată într-un cadru deosebit de plăcut, discutam cu o femeie mai mult decât interesantă, atrăgătoare, distinsă, cochetă, şi întrezăream cu îndreptăţire începutul unei idile la care mă gândisem de multă vreme fără să-mi pot închipui că lucrurile acestea se vor întâmpla, totuşi, atât de curând. Nici nu avusesem timp să cunosc cât de cât Londra şi mă şi vedeam proiectat într-o poveste amoroasă pe care o plănuisem pentru mai târziu. Dar viaţa nu ţine cont de numărul paginilor. Te obligă să scrii mai devreme despre ceea ce ar fi trebuit să se întâmple mai târziu şi să reflectezi mai târziu asupra unor evenimente petrecute prea devreme. Lizi aduse pe o tavă două ceşti de cafea şi două pahare de whisky.

– Cum îţi place la mine? mă întrebă mai mult pentru a urni discuţia decât pentru a afla răspunsul meu pe care nu i-ar fi fost greu să-l ghicească.

– Mi se pare un interior extrem de uman, fără nimic ţipător, i-am spus.

– De obicei, numai când mă simt teribil de singură permit unui bărbat să-mi treacă pragul. Şi nu mai mult de o noapte, îmi spuse.

– Îţi place, probabil, să-ţi păstrezi o independenţă relativ absolută faţă de argumentele condiţiei masculine.

– N-am nimic împotriva bărbaţilor. Dovadă faptul că te-am invitat în seara asta la mine. Dar cred că norocul celor mai multe femei este că sunt proaste.

– Asta ar însemna că norocul bărbaţilor este să întâlnească femei norocoase.

– În ceea ce te priveşte nu s-ar spune că eşti un bărbat norocos.

– Nu-ţi face griji, nu mă plâng.

– Nici nu era cazul, îmi mai spuse Lizi, apoi stinse ţigara, se ridică în picioare şi începu să se dezbrace.

 

În dimineaţa aceea la Londra era ceaţă. Contrar obiceiului ei, Lizi îmi propuse să ne întâlnim o dată pe săptămână până când, pretindea ea, n-am mai fi avut ce să ne spunem. Am acceptat această propunere şi în seara aceea urma s-o vizitez din nou. În după-amiaza aceleiaşi zile eram invitat la inaugurarea unei expoziţii de pictură aparţinând unui artist plastic din Essex pe nume Lorimar Michael Flascch. Înaintam prin ceaţa londoneză gândindu-mă la timpul care se scursese, la viaţa pe care o dusesem până atunci. Dacă s-ar fi pus problema să fac o succintă retrospectivă a existenţei mele n-aş prea fi avut ce să aleg. Îmi spuneam că jocurile imaginaţiei, oricât de savante sau atrăgătoare, devin superflue fără greutatea realului. Ele sunt de cele mai multe ori eşecul goanei după concret. (Tot aşa cum pot fi eşecul goanei după aur). Te poţi închipui milionar, dar nu poţi uita nici o clipă că banii pe care îi ai, de fapt, abia îţi ajung să supravieţuieşti la limita sărăciei. Ceea ce contează până la urmă este palpabilul, sunt lucrurile pe care le-ai trăit într-adevăr. Iar eu, în privinţa asta, nu aveam cu ce să mă laud. Şi poate nu atât să mă laud cât, mai ales, să aleg. De aici senzaţia de gol, de searbăd pe care o resimţeam în momentele acelea, mergând prin ceaţa aceea londoneză. Aproape toate personajele despre care scrisesem până atunci nu erau decât rodul imaginaţiei mele şi acum voiam ca măcar o parte dintre acestea să fi fost reale. Dădusem dovadă de multă ipocrizie şi aveam să rămân un ipocrit, fără îndoială. Scrisesem cu fervoare despre iubire, dar mă arătasem în viaţa de zi cu zi incapabil să iubesc fără reticenţe, fără a pune pretenţiile mele egoiste mai presus de adâncimea şi înţelegerea acestui sentiment. Convieţuirea cu fosta mea soţie fusese un lanţ de reacţii a două orgolii rănite, a două suflete ipocrite agăţându-se unul de disperarea celuilalt. Existenţa mea părea iremediabil contaminată de falsitate, de enunţarea fanfaronă a unor principii în care evitam cu precauţie să cred. Şi chiar acum, scriind aceste rânduri, îmi dau seama cât sunt de ipocrit. Căci nu pot să ofer decât o poză retuşată de aşa manieră încât să nu i se observe nevoia de a stârni elogii. O poză care dacă ar vorbi ar spune: „Vedeţi cât de sincer sunt, cu câtă nonşalanţă îmi recunosc defectele şi greşelile, nu-i aşa că merit admiraţia dumneavoastră?” Înaintam prin ceaţa londoneză şi era prea târziu să mă întorc, să caut alt drum. Curând am ajuns în sala unde avea loc vernisajul expoziţiei tânărului pictor Lorimar Michael Flascch. Lume multă, pestriţă, curioasă. Lorimar era îmbrăcat într-un costum în carouri puţin cam demodat şi avea în jurul gâtului un fular roşu de lână. Arăta în jur de treizeci de ani şi avea un chip cu trăsături oarecum benigne. Ceea ce te contraria în primul rând privindu-l era impresia (cel puţin aparentă) că individul acesta nu dorea, de fapt, să comunice nimic cu nimeni. Îţi dădea impresia că venise de curând dintr-o lume enigmatică, necunoscută nouă, şi că nu-l interesa decât să se întoarcă cât mai repede acolo de unde venise. Probabil era atât de plictisit încât plictiseala era singura lui religie. Tablourile lui însă dezvăluiau un suflet pătimaş, o ardenţă a imaginii mergând până la automistuire. Contururile se închegau cu greu din revărsarea furioasă a culorilor, limitau cu dificultate expansiunea unei naturi ce nu-şi mai accepta formele. Picturile lui mi se păreau, de aceea, o supradimensionare a valenţelor vitale înghiţite de contururile mineralului. Culoarea predominantă era roşul, un roşu orbitor, enervant, ţipător, nesăţios. Privite cu atenţie, tablourile lui te lăsau să înţelegi că nimic nu poate exista fără să se autodistrugă. Individul care mă invitase la vernisaj era bun prieten cu pictorul şi-mi făcu cunoştinţă cu acesta.

– Nu-i aşa că sunt nişte bazaconii? mă întrebă Lorimar fără să pricep pentru care motiv părerea mea ar fi putut să-l intereseze. Nu eram specialist şi nici măcar colegul lui de breaslă.

– Într-un fel sunt nişte bazaconii, i-am răspuns, dar mai mult decât atât.

– Adică? mă întrebă el.

– Nu ştiu cum să spun. În orice caz, mai mult decât nişte simple bazaconii.

El surâse şi începu să discute cu alte persoane care voiau să-l cunoască. M-am despărţit de amicul care mă invitase la vernisaj, mulţumindu-i pentru aceasta, şi m-am îndreptat spre apartamentul fermecătoarei Lizi care mă aştepta într-o pijama semitransparentă.

– Ai cam întârziat, îmi atrase ea atenţia.

– Cu numai două minute, am spus.

– Este inutil să amintesc acum cât de mult contează două minute în viaţa unui om, îmi zise ea bosumflându-se.

– Să nu exagerăm, Lizi, i-am spus. Căci adevăratele drame au nevoie de un timp mai lung pentru a-şi face simţită prezenţa.

– Vorbeşti aşa întrucât ai o îngustă noţiune a timpului, îmi spuse aşezându-se pe pat şi aruncându-mi o privire ciudată. Nu vedeam de ce ar fi trebuit s-o contrazic. Căci Lizi părea a fi punctualitatea britanică la ea acasă.

 

Trecuseră deja şase luni de când stăteam la Londra şi în tot acest timp continuasem să desfăşor o fructuoasă activitate pentru compania „Fresch and Clean”, specializată în comercializarea săpunurilor, şampoanelor şi cremelor de baie. De fapt, mă ocupam cu publicitatea acestor produse, patronul companiei spunându-mi din capul locului: „Domnule Fredy, dovediţi-vă inventiv căci publicul e receptiv şi acţionaţi cu fermitate pentru reclame de calitate”. Primul succes răsunător pe care l-am înregistrat în acest domeniu a fost expresia: „Cine se spală cu „Fresch and Clean” scapă de orice chin”. A urmat: „Fresch and Clean precum se ştie este o minunăţie.” Cert este că în urma acestei intense campanii publicitare producţia de săpunuri „Fresch and Clean” s-a dublat. Patronul se arăta mulţumit de randamentul meu şi-mi solicita eforturi susţinute pentru a neutraliza acerba concurenţă, neobosind să-mi spună: „Domnule Fredy, fără însuşiri native facem stocuri supranormative”. Concluzia care se desprindea cu claritate era că lumea se spală prea puţin şi trebuia convinsă să se spele mai mult. Căci, vorba aceea, cum ar fi fost posibil saltul uriaş de la comuna primitivă la civilizaţia superindustrializată din zilele noastre fără descoperirea şi comercializarea pe scară largă a săpunului şi cremelor de baie?

Cu Lizi mă vedeam acum de două ori pe săptămână şi asta tot la sugestia ei. Între noi doi se stabilise o relaţie aproape perfectă. Lizi avea momente când izbutea să devină strălucitoare. Lucra, de altfel, ca manechin la o casă de modă.

Când nu mă întâlneam cu Lizi stăteam acasă şi gândeam. Dar veştile pe care le primeam nu erau dintre cele dorite. Ultima mea creaţie: „Nu e vaiet nici suspin când te speli cu „Fresch and Clean” nu stârnise decât vagi ecouri favorabile. Mi se reproşa că bat pasul pe loc, că sunt incapabil să aduc ceva nou care să zguduie piaţa, determinând clienţii să se îmbulzească spre magazinele unde se vindeau produsele noastre. Recesiunea economică îşi făcea şi ea din plin simţită prezenţa şi ca urmare m-am trezit concediat. Patronul nu-mi spuse decât atât: „Domnule Fredy, ne pare foarte rău, dar nu erai omul potrivit pentru aşa ceva. Nouă ne trebuie indivizi energici, întreprinzători, intransigenţi, care să taie în carne vie. Sperăm însă că experienţa pe care ai căpătat-o în acest fascinant domeniu al publicităţii îţi va fi de real folos în activitatea dumitale viitoare”.

Aşadar, de câteva zile eram din nou şomer şi alergam pe străzile Londrei în căutarea unui post cât de cât rezonabil. Dar birourile de plasare nu găseau de cuviinţă să mă plaseze nicăieri, iar anunţurile din ziare nu-mi ofereau decât posturi de muncitor necalificat, ceea ce îmi trezea o profundă milă faţă de mine însumi. Starea mea materială şi spirituală se înrăutăţea într-un mod alarmant. Trebuia să fac ceva, să câştig nişte bani, şi atunci, prin intermediul unui prieten devotat care aflase de situaţia mea dezastruoasă şi se arătase dispus să mă ajute, am găsit un post de funcţionar la o societate particulară. Munca pe care mi se solicitase s-o desfăşor acolo mi se păruse interesantă şi în unele privinţe chiar instructivă. Trebuia să reconstitui cât de cât fidel, bazându-mă pe documente şi declaraţii adunate de pretutindeni, existenţele unor indivizi care intrau în vizorul unităţii unde fusesem angajat.

– Vi se cere, domnule Fredy, tenacitate, răbdare şi minuţiozitate, îmi spuse preşedintele societăţii, un domn titrat, trecut de cincizeci de ani, care purta ochelari, iar pe cap o bască roşie.

– Tenacitate am, răbdare cu carul, doar cu minuţiozitatea stau mai prost, i-am răspuns, iar el s-a grăbit să mă îndemne:

– Pune-te grabnic la punct şi la acest capitol şi după aceea ţi se va încredinţa prima dumitale misiune.

Aşa că în următoarele două săptămâni a trebuit să mă supun unor cursuri de minuţiozitate practică ce-mi erau expuse de o distinsă profesoară, o femeie încă tânără şi încă satisfăcută de tinereţea ei, care se îmbrăca în nişte rochii superbe, ce-i veneau turnat, şi care avea pe cap un basc roşu. Şi abia azi, când îmi amintesc de acea perioadă a vieţii mele, sunt capabil să ofer o explicaţie logică a motivului pentru care preşedintele societăţii unde lucram pe vremea aceea purta la rândul lui, permanent, un basc roşu. Este clar că între el şi profesoara de minuţiozitate se stabilise o legătură trainică şi tacită al cărei liant îl constituia bascul roşu.

– A fi un om minuţios înseamnă a fi mereu egal cu tine însuţi, îmi spunea profesoara şi eu luam notiţe. Un om minuţios este, înainte de toate, un om care observă totul, sau, mă rog, aproape totul. Observaţi ceva aparent neesenţial schimbat la mine de ieri şi până azi?

– Rujul, are altă culoare, spuneam eu şi ea îmi răspundea:

– Perfect. Dar altceva n-aţi băgat de seamă?

– Pantofii, sunt cam mici şi vă strâng în ciuda faptului că n-aţi recunoaşte nici în ruptul capului adevărul acesta, spuneam eu şi ea îmi răspundea:

– Perfect, n-aş fi recunoscut nici în ruptul capului adevărul acesta dacă aţi fi admis, aprioric, că toate adevărurile pot fi recunoscute aprioric. Şi altceva?

– Altceva ar fi, nu ştiu cum să mă exprim, poate vă supăraţi, dar dacă tot e să mergem până la capăt atunci să spunem lucrurilor pe nume. Altceva ar fi că aveţi o paloare care mă pune pe gânduri şi mă îndreptăţeşte să cred că sunteţi la…

– Ei da, aşa este, îmi zicea ea intuind care era aspectul pe care voiam să-l evidenţiez. Apoi mă privea oarecum mirată şi treceam la lecţia următoare. Şi astfel, după două săptămâni de studiu intens, mă putea socoti pe cât de tenace pe atât de răbdător şi pe cât de răbdător pe atât de minuţios.

Prima existenţă pe care mi s-a cerut s-o reconstitui filă cu filă, din scoarţă-n scoarţă, a fost aceea a unui tip din Australia numit Marlow Molcolm MacMilan. Ştiam doar că se născuse la Sydney şi că dispăruse fără urmă în jurul anului nou.

La Sydney era o temperatură destul de apropiată de căldura infernului. Mergând pe străzile marelui oraş turmentat de caniculă înţelegeam de ce îmi doream frigul iernilor de acasă. Despre Marlow Molcolm MacMilan nu se ştia mare lucru. Fusese căsătorit, divorţase, nu avea copii. Locuise mulţi ani la periferie, apoi izbutise să-şi facă rost de o garsonieră ceva mai în centru. Schimbase numeroase profesiuni, iar în unele momente scria versuri pe care le trimitea diferitelor reviste literare. (Aici fac o paranteză pentru a studia succint poemul „Câteva clipe” de Marlow Molcolm MacMilan, poem pe care îl reproduc în întregime: „O iubea atât de mult încât/ zi de zi o aştepta să se ivească/ în cele câteva clipe până când dispărea./ Dacă ar fi fost cu putinţă/ s-o privească mai mult!/ Chiar şi numai câteva secunde în plus!/ dar ea trecea grabnic prin dreptul ferestrei lui./ Şi astfel trecu toată viaţa lui./ Şi o iubea încă atât de mult/ încât nu izbuti să moară decât după ce/ ea trecu, câteva clipe, plutind,/ prin dreptul ferestrei lui.” Citind acest poem m-am întrebat: care e adevărul pe care îl caut? De multe ori am încercat să înţeleg că nu meritam să rămân singur. Încercam să mă resemnez. Dar nu întotdeauna poţi să te resemnezi. Nu poţi să admiţi că, uneori, n-ai fi meritat mai mult. Că alteori n-ai fost pedepsit, totuşi, cu prea multă asprime. Sau că sufletul tău ar fi trebuit să-şi afle limpezimea acolo unde, de fapt, era doar furtună. Deşi nu ştiu pentru ce trebuie să scriu acum toate aceste lucruri. Acum când, paradoxal, m-am plictisit de literatură, de tot ceea ce nu e decât ficţiune. Dar să revenim la poemul mai sus citat. Fără îndoială, avem în faţa noastră un bărbat despre care bănuim că n-a fost un copil prea fericit. Natura a fost oarecum zgârcită cu el. Dar, ce lucru frumos, poetul nu-i poartă pică. Admite că n-a făcut-o din răutate, ci doar dintr-o nevoie logică de diferenţiere. Căci e caraghios să te limitezi la ceea ce natura tinde să te limiteze. Deci poetul acesta n-a fost un copil prea fericit. Ori, poate, n-a ştiut niciodată să fie prea fericit. Sau aproape niciodată n-a avut jucăriile dorite. Cine ştie?) Deci Molcolm MacMilan scria versuri. Numele său putea fi des întâlnit în cuprinsul diferitelor reviste la rubrica „Poşta redacţiei”. De obicei era sfătuit să mai încerce, alteori i se spunea de la obraz să se lase păgubaş. Relaţiile cu fosta lui soţie nu fuseseră scutite de scandaluri şi înghionteli publice. Cei doi martori pe care reclamantul îi avusese la procesul de divorţ susţineau şi acum că pârâta era o fire recalcitrantă, impulsivă, geloasă, şi că folosea uneori cuvinte urâte, jicnindu-l pe reclamant şi aducându-i injurii publice. Se mai ştia despre domnul Marlow că juca în fiecare stăptămână la loto şi că nu câştigase niciodată nici măcar o liră din treaba asta, (se pare că într-o zi ar fi găsit o hârtie de zece dolari pe o stradă lăturalnică, la ora cinci dimineaţa, când se întorcea de la un chef), dar nu aveam încă date suficiente pentru a proba această bănuială cu declaraţii indubitabile. Cum tot de domeniul ipotezei rămânea şi faptul că primise într-o zi cu trei dolari mai mult restul la o sută când se dusese să-şi cumpere o pâine, bani pe care, însă, îi restituise imediat vânzătoarei.

– Nu mai ştiu precis dacă era domnul Molcolm, îmi spuse vânzătoarea, dar ştiu precis că era un domn care semăna foarte bine cu domnul Molcolm. Declaraţia ei putea fi pusă la dosar deşi prezenta numeroase incertitudini). Cât priveşte copilăria acestui individ, se pare că n-ar fi fost foarte nefericită, deşi copilul fusese abandonat de tatăl său când puştiul avea doar zece ani şi n-ar fi fost exclus ca laturile benefice ale copilăriei lui să fi provenit tocmai din acest abandon familial. Cu cât pătrundeam mai adânc în biografia domnului MacMillan, cu atât găseam similitudini cu propria mea existenţă. Şi când îmi fu dat s-o cunosc şi pe doamna Mac Millan am înţeles că destinul fiului ei era, practic, identic cu propriul meu destin. Şi, în timp ce discutam cu doamna MacMillan, mi-am amintit de propria mea mamă. Şi, dintr-o dată, mi s-a făcut dor de ea. Mă gândeam că îngrijorarea doamnei MacMillan referitoare la fiul ei era şi îngrijorarea mamei mele referitoare la mine. Şi aidoma domnului MacMillan nici eu nu îi mai trimisesem mamei mele nici o scrisoare de multă vreme. Cert este că doamna MacMillan izbuti să trezească în mine întregul sentimentalism de care sunt în stare, iar domnul Molcolm să-mi devină simpatic. M-am întors la Londra cu un dosar voluminos cuprinzând biografia acestui individ şi m-am înfăţişat în biroul preşedintelui societăţii mulţumit de mine însumi şi de activitatea depusă.

– Se pare că tipul s-a dus în Essex, în orice caz, a luat avionul spre Londra şi de aici a plecat cu trenul în Essex, avem dovezi clare în sprijinul acestei afirmaţii, am spus aşezând tacticos dosarul pe biroul preşedintelui.

– Deci în Essex, spuse îngândurat preşedintele. Ciudat, murmură el apoi. Într-adevăr ciudat.

– Ce vi se pare atât de ciudat? avui îndrăzneala să întreb.

– De fapt, nu mai are nici o importanţă, îmi spuse el şi îmi dădu de înţeles, printr-o discretă aplecare a pleoapelor, că dorea să rămână singur.

Al doilea ins asupra căruia mi se ceruse să desfăşor investigaţiile se numea Alfred Donattelo Papastratos şi se născuse în insula Corfu după care se mutase în insula Creta. Ceea ce surprindea de la bun început privind existenţa individului sus menţionat era faptul că fusese căsătorit, divorţat şi nu avea copii. La vârsta de zece ani fusese părăsit de tatăl său şi îşi pierduse o groază de timp scriind povestiri ce nu văzuseră lumina tiparului. După toate aparenţele prezenta simptomele unei maladii psihice specifică insularilor turbulenţi. Numeroşi martori pretindeau că tipul îşi făcuse o barcă sau o plută cu care încercase să străbată Marea Egee ce străluceşte în unele dimineţi precum aurul depărtărilor halucinate. Norocul că până la urmă nu se înecase se datora unor pescari amatori care, prinzându-l în plasele lor, reuşiseră să-l aducă la mal când nefericitul încă mai respira, bolborosind cuvinte fără sens. Avantajul pe care îl aveam cercetând viaţa domnului Papastratos era că pe o insulă mică întâmplările mici ies mai mult în evidenţă.

– Despre domnul Papastratos să ştiţi că avea o amantă, îmi spuse o doamnă bondoacă, plinuţă şi creolă. Puteţi să întrebaţi şi alte persoane, să nu credeţi că mint, îmi spuse ea şi continuă: Fata era pianistă, toată insula ştie, îşi dusese pianul pe plajă şi cânta în vreme ce domnul Papastratos, gol puşcă, să mă iertaţi, făcea baie în mare sau se bălăcea la mal. Lumea vede domnule, îmi pare rău că nu ştiu cum vă numiţi…

– Fredy.

– Lumea vede domnule Fredy, se minunează, nu era frumos din partea lor. Doamna Papastratos, soţia domnului Alfred, a suferit mult din cauza asta, era firesc să se răzbune. Biata fată, îmi era milă de ea. Iar cât despre domnul Papastratos să ştiţi că era un leneş şi că nu făcea nimic pentru binele familiei lui. Vorbea frumos câteodată, îl citise pe Homer şi uneori recita pasaje întregi din Odiseea, dar cuvintele nu sunt de ajuns, domnule Fredy, cred că sunteţi de aceeaşi părere cu mine.

– Desigur, stimată doamnă.

– Nu ştiu dacă vă este prieten, dar să ştiţi că nu era statornic. Şi apoi fuma şi foarte mult. Ce dacă un fabricant de ţigări i-a imortalizat numele pe milioanele de pachete pe care le comercializează? Întrebarea e: i-a dat ceva şi domnului Papastratos la afacerea asta? Măcar o singură drahmă? Nu i-a dat nimic, domnule, nimic. Domnul Papastratos n-a urmărit decât faima dânsului, iertaţi-mă că o spun, dar aşa nu se întemeiază o căsnicie. Când iubeşti pe cineva te străduieşti în primul rând să nu ducă lipsă de nimic. Nu să stai toată ziua cu ţigara în gură şi să reciţi din Homer. Asta nu mai e viaţă.

Mama domnului Papastratos locuia într-o magherniţă ingrasioasă de la marginea de nord a insulei. Îmi spune că nu mai ştia de fiul ei nimic de câteva luni şi că în unele privinţe se simţea dezamăgită de comportarea acestuia. Oare unde voia să ajungă, cât avea să mai alerge după himere? Desigur, doamna Papastratos îşi iubea fiul, dar nu izbutea să-l mai înţeleagă. Poate că în lumea asta nimeni nu izbuteşte să se facă pe deplin înţeles. Pentru că nu e nimic mai greu decât să te înţelegi pe tine însuţi.

Ultima persoană cu care am vorbit în insula Creta despre insul care mă interesa a fost domnul Andreas Pireu Frangudi, un bărbat robust, tânăr, mai degrabă scund, bărbos, deosebit de comunicativ, student la regie film. El îmi zise:

– Nu ştiu cum să-l caracterizez pe Papi, cum îi spuneam noi, prietenii. Nu ştiu, de fapt, de unde să-l apuc, pentru că, la rândul lui, ştie să se eschiveze şi primeşte puţine lovituri în plin. Cred că îi place să ia ochii, să dea lustru, şi dacă îngroaşă o nuanţă o face numai pentru a scoate efecte care până la urmă sunt menite să-l pună tot pe el într-o lumină favorabilă. Şi cred că are prea multă încredere în el însuşi şi prea puţină în ceilalţi. Uneori se plângea, în felul oarecum sarcastic, că se izbeşte de prea multă neînţelegere, de prea multă opacitate. Dar îl cunosc destul de bine pentru a-mi da seama cât este de calculat şi de metodic, cu o doză de sânge rece pe care nu ştiu dacă ar trebui să i-o invidiez. Sunt convins că urmăreşte un anume scop destul de egoist şi că îşi poate asuma orice risc calculabil pentru a-l obţine. Nu spun că într-un anume fel n-ar fi un tip cinstit, că îi lipseşte o anume naivitate, dar în acelaşi timp nu pot să trec cu vederea faptul că foloseşte prea multe trucuri şi că nu e, totuşi, atât de corect pe cât ar vrea să dea impresia că este.

– Şi nu mai ştiţi nimic despre el? am întrebat, iar domnul Frangudi îmi răspunse:

– Ba da, mi-a trimis o scrisoare din Essex, de fapt, câteva rânduri prin care mă pune la curent cu îndeletnicirile lui zilnice. Îmi mărturiseşte că de la o vreme simte nevoia să vorbească mai mult cu păsările şi că, deocamdată, nu-şi doreşte nimic în mod deosebit. Şi dacă nu mă înşel îmi scrie că a dobândit un sentiment profund de împăcare cu sine, că trăieşte într-o linişte aproape de netulburat.

A doua zi de dimineaţă am luat avionul de la Atena îndreptându-mă spre Londra. Aşadar, destinaţia ultimă a lui Alfred Donattelo Papastratos fusese tot Essex, iar multe din cuvintele care spuseseră despre el puteau fi spuse şi despre mine. În orice caz, nu toate cuvintele care se spuseseră despre el puteau fi spuse şi despre mine, de lucrul ăsta eram absolut sigur. Stăteam comod în fotoliu plutind la mii de metri altitudine şi-mi repetam că aspectul cel mai important al existenţei este să trăieşti. Plutind acolo, sus, deasupra norilor, mi se părea că plutesc, de fapt, deasupra propriul meu trecut şi tot ce doream era să mă reîntâlnesc cu prezentul, să simt din nou sub picioare pământul clipelor prezente. Străbăteam distanţe prea lungi pentru a afla lucruri pe care le ştiam dinainte. Şi atunci ce rost aveau toate aceste călătorii ale mele? Cine erau toţi aceşti indivizi care se duceau în Essex şi, mai ales, pentru ce se duceau acolo? Şi ce afaceri dubioase învârtea societatea la care fusesem angajat? Mă gândeam la Lizi pe care n-o văzusem de o săptămână şi m-aş fi bucurat extrem de mult dacă ar fi fost în avion, acolo, lângă mine. Surâsul ei comic mi-ar fi dat curaj, privirea ei mimând mirarea m-ar fi convins că nu sunt singur, m-ar fi făcut să simt pământul mai aproape fără să mă tem de impactul aterizării. Eram la sute de kilometri depărtare de ea şi abia acum simţeam cât îmi lipseşte, abia acum îmi era limpede că prezenţa ei îmi era tot mai necesară, că imaginea chipului ei însemna mai mult decât nişte trăsături plăcute, că era un suflet de care aveam nevoie pentru a nu mă teme de singurătate.

Am ajuns la Londra într-o dimineaţă mohorâtă, chiar deprimantă. Am luat un taxi şi cu dosarul în braţe m-am prezentat în biroul preşedintelui care mă întâmpină cu zâmbetul pe buze şi cu basca roşie pe cap.

– Ei, cum a fost? mă interpelă el pe un ton destul de amical.

– Aveţi aici, în dosar, toate datele şi informaţiile pe care am reuşit să le adun, am răspuns învingându-mi oboseala, dar cu satisfacţia datoriei împlinite.

– Şi n-ai aflat unde s-a dus? mă întrebă preşedintele cu o curiozitate uşor nestăpânită.

– În Essex, am răspuns arborând un aer conspirativ.

– Ciudat, murmură preşedintele.

– Într-adevăr, ciudat, am răspuns la rândul meu.

– Bine domnul Fredy, pe ziua de azi eşti liber, îmi mai spuse preşedintele şi, surâzându-mi cu nedisimulată prietenie, îmi dădu de înţeles că nu aveam pentru ce să mai zăbovesc în biroul domniei sale. M-am retras cu sfială şi m-am întors în garsoniera mea situată în centrul Londrei. M-am trântit imediat pe pat şi mi-am aprins o ţigară. Şi mi s-a părut că viaţa pe care o duceam nu era chiar de lepădat. Mă descurcasem destul de bine, depăşisem cu brio acele faze critice când umblam pe străzi fără un ban în buzunar şi în căutarea unui adăpost, văzându-mă obligat să manifest serioase rezerve în legătură cu steaua mea norocoasă. Acum aveam casă şi în plus aveam şi ceva bani. Dar în primul rând o aveam pe Lizi şi lucrul ăsta conta enorm. Atunci m-am ridicat într-o rână şi-am luat telefonul în braţe formând numărul ei.

– Alo, darling, sunt eu, Fredy.

– Hello, darling, îmi spuse ea. Mă bucur că te aud.

– Şi eu sunt la fel de bucuros.

– La fel de bucuros că te auzi?

– Nu, la fel de bucuros că te aud.

– Asta schimbă situaţia, îţi dai seama.

– Încerc să-mi dau seama.

– Trebuie neapărat să-ţi dai seama.

– Poate că mi-am dat seama.

– Şi atunci de ce o faci pe chinezul.

– Nu pricep de ce te legi acum de China.

– Nu de China, ci de tine mă leg.

– Şi crezi că o să-ţi fie bine?

– Dar tu crezi că o să-ţi fie rău?

– Eu am întrebat primul.

– Şi eu am răspuns a doua.

– Atunci înseamnă că ai aflat răspunsul.

– Atunci înseamnă că nu mi-ai înţeles întrebarea.

– Trişezi şi s-ar putea să pierzi.

– Te consideri un trişor prea mare?

– Mi se pare că tu eşti o trişoare prea mică.

– Nu te grăbi, încă n-am pus toate cărţile pe masă.

– Ştiu ce ai în mânecă.

– Te înşeli dacă îţi închipui că mă cunoşti cum îţi cunoşti propriile buzunare.

– Lizi, ştii bine că, de obicei, buzunarele mele sunt goale.

– Dar câteva lire să plăteşti la un restaurant ţi-au rămas, cred.

– Nu eşti femeia care să accepte un preţ atât de mic.

– Ţi-am spus că te păcăleşti. Sunt femeia care acceptă orice preţ rezonabil.

În seara aceea m-am întâlnit cu Lizi şi ne-am dus la restaurant. Atmosfera era deosebit de intimă, plăcută. Lizi se îmbrăcase într-o rochie albastră şi îmi făcea impresia unei delicate prinţese a mării. Nu puteam bănui impresia pe care, la rândul ei, o avea despre mine. Eram destul de corect îmbrăcat, dar subminat de toate complexele funcţionarului cu salariul mic.

– Şi cum a fost? mă întrebă ea.

– Te referi la călătoria în Grecia?

– Exact.

– Cred că am intrat într-o muncă de rutină, i-am răspuns, evitând să dau amănunte în legătură cu natura activităţii mele profesionale. Ea însă se arătă hotărâtă să afle mai mult şi afirmă:

– Societatea asta unde lucrezi acum are o certă tentă detectivistă.

– Nici pe departe, m-am simţit nevoit să ripostez. Pur şi simplu, din câte am dedus eu, e vorba despre scoaterea din anonimat a unor existenţe extrem de asemănătoare. Este de bănuit că preşedintele adună material pentru scrierea unui roman şi că în scopul acesta m-a angajat şi pe mine. Îl suspectez că ar avea relaţii indecente cu literatura deşi el nu mă suspectează deocamdată de nimic.

– Asta n-ai de unde s-o ştii, îmi zise Lizi ridicând paharul şi făcându-mi şăgalnic cu ochiul.

– În ciuda aparenţelor, mi se pare un individ onest, am spus după ce în prealabil înghiţisem ceea ce avusesem în gură şi mă aflam sub efectul tonifiant al recentei mele înghiţituri.

– Să nu vorbim de onestitate într-o lume ca a noastră, îmi zise Lizi. Ochii începuseră să-i strălucească dubios din cauza băuturii consumate.

– Nu lumea e rea, noi suntem răi când considerăm că trăim într-o lume rea, am cugetat cu o uşoară senzaţie de îmbuibare. Ne agăţăm de această justificare pentru a nu vedea cât de răi suntem, de fapt, noi înşine.

– N-ai să mă convingi niciodată că eşti omul penitenţelor, îmi spuse.

– Pur şi simplu nu vreau să cred că lumea e rea şi că eu sunt bun, am replicat răsuflând satisfăcut, sătul şi cu conştiinţa destul de împăcată.

– În privinţa asta ai perfectă dreptate, fu ea de părere şi pentru a diminua întrucâtva francheţea afirmaţiei îmi surâse cu multă căldură, lăsându-mă să presupun că mă plăcea mai mult aşa cum eram decât aşa cum ar fi trebuit să fiu.

A doua zi mi s-a repartizat cazul domnului Armand Aristide Gugu. Omul se născuse în California, într-o mică localitate numită Lake Pleacere, şi până de curând locuise tot acolo. Fusese căsătorit, era divorţat şi nu avea copii. Eram obligat să iau din nou avionul, de data asta pentru a survola imensitatea oceanică. Lake Pleacere era un orăşel minuscul, dar nu atât de mic încât să nu-l poţi vedea, eventual, fără să te uiţi cu lupa. Domnul Gugu era binecunoscut pe acele meleaguri unde fiecare îl cunoştea pe fiecare şi fiecare părea sătul de fiecare.

– Taică-su a plecat de acasă când puştiul avea zece ani, îmi spuse o doamnă îmbrăcată într-un halat decoltat. Femeia, fusese, probabil deosebit de frumoasă, dar din frumuseţea ei de odinioară mai rămăseseră doar câteva reminiscenţe întristătoare.

– Îl cunoaşteţi bine pe băiat? am întrebat-o şi ofilita doamnă îmi răspunse:

– Era un puşti cuminte, dar n-a avut noroc. Puţini oameni au noroc în lumea asta. Şi când te gândeşti că toţi oamenii se nasc pentru a avea noroc.

– Tocmai aici e hiba, stimată doamnă, am spus. Că nu toţi oamenii se nasc pentru a avea noroc.

– La naiba, zise ea plictisită. Armand a fost ocolit de şansă. Toţi cei din orăşelul ăsta blestemat am fost ocoliţi de şansă. În ultimul timp am discutat mult cu Armand. Stăteam aici, pe verandă, şi îl vedeam că apare. „Hei, doamnă Craig, ce mai faceţi?”, mă întreba el şi eu îi răspundeam: „Mă plictisesc Armand, ce naiba, nu vezi?” „Poate plictiseala dumneavoastră e foarte profundă căci nu se vede cu ochiul liber”, îmi spunea el şi eu îi răspundeam: „Ştii ce? Nu vrei să stăm puţin de vorbă?” „Desigur, doamnă Craig”, îmi răspundea el, „chiar simţeam nevoia să stau cu cineva de vorbă”. „De când te-ai despărţit de nevastă-ta nu prea eşti în apele tale”, îi spuneam eu, iar el îmi răspundea: „N-avea nici un rost să rămânem împreună, eram doi nebuni de culori diferite.” „Şi acum te simţi singur, puiule?”, îl întrebam şi el îmi răspundea: „Nu atât de singur, cât mai ales părăsit. Înţelegeţi ce vreau să spun, doamnă Craig. Părăsit şi trăind într-o lume prea mică”. „Ai vrut să obţii gloria, Armand, şi asta costă tare scump dacă nu ai cu ce să plăteşti”, îi spuneam eu, iar el îmi răspundea: „Poate aveţi dreptate, poate am vrut prea mult. Adevărul este că uneori mă simt foarte obosit şi spun cuvinte fără să ştiu dacă am dreptate sau dacă am dreptul să le spun. A vorbi este un drept pe care trebuie să ţi-l câştigi. Şi eu nu ştiu dacă mi-am câştigat acest drept”. „Nu-ţi face griji, Armand, îi spuneam eu, viaţa asta e făcută din baliverne, ascultă-mă pe mine, băiatule. Orice ai face, până la urmă tot te vezi obligat să-ţi pierzi timpul cu fleacuri. Îl ştii pe bătrânul Thomson, nătărăul ăla alcoolic care zicea că are o ladă plină cu aur şi nimeni nu-l credea. „Bă, moşule, arată-ne comoara de o ai”, îi strigam noi şi el ne răspundea: „Na, din faţă, o s-o vedeţi când oi muri eu”. Şi când a murit am văzut cu toţii că nătărăul bătrân avea o ladă plină cu aur. Şi noi îl crezusem tâmpit, dar adevăraţii tâmpiţi eram noi, Armand, noi eram adevăraţii tâmpiţi. Şi ştii ce vreau să spun cu chestia asta? Habar n-ai ce vreau să spun cu chestia asta. Vreau să spun că nu trebuie să-ţi pese dacă lumea te consideră tâmpit. Căci trebuie să le dovedeşti că adevăraţii tâmpiţi sunt ei. Pentru că nu te-au crezut.” „Şi dacă nu ai o ladă plină cu aur cum avea bătrânul nătărău, atunci ce faci, doamnă Craig?”, mă întreba el şi eu îi răspundeam: „Atunci înseamnă că eşti la fel de tâmpit ca şi ei, puiule, la fel de tâmpit ca şi ei”. Asta era mister Fredy cu Armand. Era prea copilăros. Trăia prea mult în propria lui imaginaţie şi trebuie să trăieşti mai mult în imaginaţia altora decât în propria ta imaginaţie. I se părea că visul poate fi confundat cu realitatea, dar aşa ceva nu se poate, domnule Fredy, o ştie oricine. Pentru că într-o zi te trezeşti părăsit de toţi şi-ţi pierzi timpul aşa cum fac eu acum, privind trecerea norilor de pe verandă. Şi e al naibii de greu să plăteşti în numele gloriei pe care n-ai câştigat-o. Şi acum nu mai e nici măcar Armand cu care să pot discuta. Ultima oară l-am văzut cu două săptămâni în urmă. Se oprise în dreptul verandei mele. „Hei, doamnă Craig, îmi strigă el, ce mai faceţi?” „Mă plictisesc, ce naiba, nu vezi?”, i-am răspuns, şi l-am întrebat: „Unde te duci cu valiza aia, ţi-a venit şi ţie rândul să-ţi iei lumea-n cap?” „Trebuie să plec doamnă Craig, îmi strigă el. Cred că nimeni nu mă poate opri”. „Şi unde naiba te duci?”, l-am întrebat. „În Essex”, îmi răspunse el. „Pe unde naiba vine drăcia asta?” „În Anglia, doamnă, îmi răspunse el. Am văzut o poză care înfăţişa o poiană din Essex şi mi-a plăcut extrem de mult.” „Armand, cred că ai înnebunit, i-am strigat eu. Să te duci tocmai în Anglia ca să vezi o poiană? Crezi că are rost să faci atâta drum pentru chestia asta?” „Contează foarte mult să trăieşti într-o anumită poiană care îţi place, doamnă Craig, tot aşa cum, să zicem, pentru dumneavoastră ar conta foarte mult să trăiţi cu un anumit bărbat”, îmi spuse el, şi eu i-am răspuns: „Ascultă, de bărbaţi sunt sătulă, prin comparaţia asta nu mă convingi.” „La revedere, doamnă Craig, îmi strigă el. O să-mi fie dor de dumneavoastră”. „Ïsta e singurul lucru drăguţ pe care mi l-ai spus vreodată, Armand, i-am strigat eu. Dar e destul şi atât, să ştii, puiule”.

I-am mulţumit doamnei Craig pentru amabilitatea cu care îmi reprodusese aceste dialoguri, iar ea îmi spuse că eram oricând binevenit pe veranda ei unde stătea de obicei privind trecerea norilor. Apoi am dat o raită prin oraş căutând noi date despre individul ce făcea obiectul vizitei mele în acea restrânsă şi aparent dezolantă comuniune umană. Mi se făcuse foame şi am intrat în „saloon”, aşezându-mă la o masă mai retrasă. Tocmai mâncam când l-am văzut pe şerif intrând şi apropiindu-se de mine. Insul se aşeză pe scaun, îşi puse pistoalele pe masă şi mă privi pe sub sprâncenele-i stufoase.

– Se zice că te interesezi de unul numit Armand Gugu, îmi spuse el fixându-mă insistent cu privirea.

– Şi ce-i rău în asta?, am întrebat mestecând nepăsător.

– Ascultă, îmi spuse el, îmi place să discut cu pistoalele pe masă. Spune-mi ce urmăreşti ca să-ţi spun până unde ai voie să mergi.

– Ba spune-mi dumneata până unde am voie să merg ca să-ţi spun ce urmăresc, i-am întors-o eu, iar el făcu un balon din guma pe care o rumega şi care îi acoperi câteva clipe cavitatea bucală, spărgându-se cu sunet sec.

– Bob, termină cu rahaturile astea, îi strigă un tip de la masa vecină, dar şeriful îi răspunse scurt:

– Tu să nu te bagi. Am probleme importante de discutat cu domnul acesta necunoscut. Şi ziceţi, mister, că vă interesează Armand?, mă întrebă el după un scurt moment de pauză.

– Exact, fu răspunsul meu insolent. Şeriful mai făcu un balon pe care evită să-l spargă şi-mi spuse:

– Era un nătărău, amice, ţi-o spun franc, de la om la om. Băiatul nu era în toate minţile lui. Nu-i aşa, Mike? întrebă el pe un tip de la masa vecină şi acesta îi răspunse prompt:

– Absolut, Bob.

– Vezi, am martori că nu mint, zise Bob continuând să mă fixeze cu aceeaşi insistenţă şi să mestece cu aceeaşi dezinvoltură. Şi n-am fi avut nimic cu el, în fond lumea e plină de neghiobi, dacă ar fi desfăşurat o activitate utilă. Dar băiatul alerga după molii. Nu-i aşa, Mike?

– Absolut, Bob.

– Din cauza asta l-a lăsat şi nevastă-sa, fată minunată, a cântat chiar şi în saloonul acesta. A venit de câteva ori să se plângă la noi şi noi am înţeles-o, i-am dat dreptate. Nu-i aşa, Mike?

– Absolut, Bob.

– Avea nişte referinţe proaste, asta e realitatea. Se credea prea deştept şi nu oricine are dreptul să se creadă astfel. În fond, dacă era într-adevăr băiat deştept ar fi putut s-o ducă foarte bine. Dar el voia să iasă în primplan şi nu oricine are dreptul să iasă în primplan, să se aşeze în faţa altora. Chiar i-am şi spus: „Ascultă, băiatu’, aici nu suntem la Hollywood, chestia asta implică riscuri”. Nu-i aşa, Mike?

– Absolut, Bob.

– Vezi, nu poţi să spui că te mint. Căci fiecare avem datoria să facem ceva bun pentru societatea în care trăim şi muncim. Dar el nu era om de înţeles. Asta e, atât am avut să-ţi spun. Am greşit cu ceva, Mike?

– Nu Bob, totul a fost perfect.

Bob îşi puse din nou pistoalele la şold, se ridică, îmi aruncă o ultimă privire iscoditoare şi părăsi salonul făcând un ultim balon care se sparse cu sunet sec.

Se înserase şi până la venirea trenului mai aveam câteva ore, timp suficient s-o pot vizita pe doamna Gugu, mama domnului Armand. Doamna Gugu se afla în bucătărie şi prăjea nişte peşte oceanic.

– Ce doriţi? mă întrebă ea mirându-se să vadă la uşa ei un străin.

– Iertaţi-mă, am spus, culeg câteva date despre fiul dumneavoastră.

– Fiul meu a plecat, îmi răspunse distinsa doamnă. Asta e tot ce vă pot spune despre el. A plecat.

Aşteptând în gara micului oraş Lake Pleacere trenul ce urma să mă ducă la Los Angeles îmi spuneam că tot mai multe lucruri erau născocite de aşa natură încât să mă împingă spre Essex, deşi nu voiam să mă duc acolo. Cu toate astea simţeam că în curând aveam să ajung şi eu acolo, şi mi se părea o impresie de-a dreptul caraghioasă. Am ajuns la Londra într-o magnifică dimineaţă de primăvară şi cu dosarul sub braţ m-am prezentat în biroul preşedintelui care stătea cu faţa spre fereastră şi-şi mângâia bascul roşu.

– Tot în Essex?, mă întrebă el fără să întoarcă capul spre mine.

– Tot, fu răspunsul meu laconic.

– Bine, pune dosarul pe masă şi lasă-mă singur, îmi spuse el, iar eu m-am întors grabnic acasă pentru a recupera orele de somn pe care le pierdusem în timpul călătoriei. Şi abia adormisem când am auzit ţârâitul telefonului. Somnoros am ridicat receptorul.

– Hello, darling, ce bine îmi pare că te-ai întors, îmi spuse Lizi care se afla la celălat capăt al firului.

– Tocmai căzusem pradă somnului şi începusem să te visez, i-am răspuns depunând efortul să ţin ochii deschişi.

– Lasă minciunile astea neruşinate şi mai bine ascultă ce vreau să-ţi propun, îmi spuse ea pe un ton foarte vesel. Am un văr în Essex, un pictor deosebit de talentat şi mâine e ziua lui de naştere. Nu vrei să mergem împreună?

– Unde ai spus că locuieşte vărul tău, pictorul?

– În Essex, darling, ce naiba, ai surzit? E un tip prietenos, sunt convinsă că o să-ţi placă.

Când am ajuns în Essex ploua mărunt. Vărul lui Lizi, pictorul, ne aştepta la gară şi am fost plăcut surprins să constat că era una şi aceiaşi persoană cu Lorimar Michael Flascch. Venise îmbrăcat într-un pardesiu verde, iar în jurul gâtului avea un fular roşu, de lână.

– Deci dumneata eşti misteriosul domn Fredy despre care mi-a scris încântătoare mea verişoară, îmi spuse el pe un ton prietenos.

– Încântătoarea dumneavoastră verişoară scrie despre mine!, m-am mirat sincer.

– Lorimar, să-ţi fie ruşine, nu poţi să păstrezi nici un secret, zise Lizi bosumflându-se. (Îi stătea bine şi bosumflată)

– Lizi, dar nu mi-ai scris tu că domnul Fredy e nebun după tine şi că singura parte neplăcută o constituie faptul că nu prea are bani?

– Lorimar, să ştii că mă supăr, întreci orice măsură, zise Lizi revoltată.

– Nu văd ce-am spus rău până acum, ripostă pictorul.

– N-am să-ţi mai scriu niciodată nimic, zise Lizi cu o nuanţă oarecum ameninţătoare.

– De fapt, voiam să-i spun domnului Fredy că eşti o scriitoare efectiv talentată şi că nu cred decât foarte puţin din tot ce-mi scrii. Adică iau în consideraţie numai ceea ce nu e literatură propriu-zisă.

– Nu-l crede, vorbeşte aiurea, îmi spuse Lizi şi Lorimar opri un taxi. Cât am mers cu taxiul nimeni n-a scos o vorbă. Lizi era sau făcea pe supărata, mă rog, treaba ei, iar Lorimar căzuse subit într-o muţenie fără cusur. Mergeam pe o şosea complet pustie şi chiar îmi spuneam că numai în Essex mai poţi vedea o şosea atât de pustie.

– Opriţi aici, zise Lorimar într-un târziu adresându-se şoferului şi ne dădurăm jos în ploaia măruntă ce nu putea prevesti nimic bun.

– Am ajuns? avui îndrăzneala să întreb.

– Mai avem câteva mile, îmi răspunse Lorimar, aşa că, de aici încolo, mergem voiniceşte pe jos, mă înştiinţă pictorul aruncând o privire galeşă asupra pustietăţii ce ne înconjura sfidătoare.

– Dacă trebuie, am murmurat eu sătul fiind de atâta mers pe jos şi de atâta aşteptat în staţii de tramvai. Şi a trebuit să mergem vreo cinci kilometri până să ajungem la mult râvnita noastră destinaţie. Pe drum se tăcuse mult şi se înaintase cu spor aşa că acum eram frânţi de oboseală şi cu chef de vorbă. Casa pictorului se afla într-o poiană magnifică, poiană care, la rândul ei, era situată într-o izolare desăvârşită.

– Cum poţi trăi în sihăstria asta?, l-am întrebat pe Lorimar, după ce, în prealabil, mă trântisem ostenit pe şezlong.

– Poate n-ai să crezi, dar în afară de Lizi, de fosta mea soţie şi acum de dumneata nimeni nu mai cunoaşte locul ăsta. Pentru toţi ceilalţi oameni e un spaţiu care nici nu există.

– Ce naiba se întâmplă, parcă aş fi imponderabil! am exclamat. Senzaţia de oboseală îmi dispăruse ca prin minune şi în mod cu totul ciudat aveam impresia că plutesc.

– Curenţii, îmi spuse Lorimar surâzând cu şiretenie. E ora curenţilor.

– Fă-mă să înţeleg, i-am cerut, iar el mi-a replicat sec:

– Ce vrei să înţelegi când nu e nimic de înţeles? Ia-o aşa cum e. Pur şi simplu curenţii. E ora lor.

Nu-mi rămânea decât s-o iau aşa cum era pentru că nu era rău deloc. Lorimar se trântise şi el pe şezlong şi închisese ochii lăsându-se în voia darurilor cosmice. Lizi se dusese în bucătărie. Apoi, câteva clipe n-am mai fost în stare să-mi ridic pleoapele. O dulce toropeală pusese stăpânire pe mine. În cele din urmă am adormit şi-am visat-o pe Lizi făcând baie în cadă. Îmi ceruse un prosop şi începusem să caut prosopul acela care, efectiv, era de negăsit. Când am revenit la realitate am văzut-o pe Emily stând în faţa mea şi privindu-mă cu milă.

– Te-ai hotărât să renunţi să mai cauţi prosopul ăla afurisit?, mă întrebă şi, remarcându-mi nedumerirea, adăugă: deşi dormeai, imaginea ta a cotrobăit prin toată casa în căutarea unui obiect de care nici nu aveam nevoie.

– Ce se petrece aici este, neîndoielnic, de domeniul fanteziei, i-am spus.

– Într-adevăr, e ceva uimitor, îmi spuse ea şi mă rugă să-o urmez în atelierul lui Lorimar. Acesta stătea în faţa şevaletului şi căuta o nuanţă de gri. Lucra cu febrilitate şi era, după toate aparenţele, destul de prolific.

– Ceea ce vezi aici, în marea lor majoritate, sunt visele fostei mele soţii, îmi spuse el aprinzându-şi pipa. Observi că tendinţa esenţială a acestor lucrări este anularea lor ca entităţi materiale. De fapt, întreaga dramă, dacă voieşti s-o numeşti astfel, pleacă de la realitatea că fosta mea soţie nu era în stare să viseze frumos şi că eu nu rezistam ispitei de a-i aşterne pe pânză reprezentările coşmareşti pe care le dezvăluia în timpul somnului.

În continuare discutarăm despre o mulţime de lucruri lipsite de importanţă şi aproape de miezul nopţii ne duserăm, ameţiţi şi osteniţi, la culcare.

 

Prin fereastra întredeschisă pătrundea o lumină înnebunită de strigătele pescăruşilor. Razele călduţe mângâiau conturul fiecărui obiect şi aşezau pe chipul femeii de lângă mine rumoarea bucuriilor tainice ale nopţii. O priveam simţindu-mă înlănţuit de somnul ei cutreierat, poate, de îngeri, stăpânit, poate, de demoni. Aş fi vrut s-o sărut, să sorb de pe buzele ei, iar şi iar, lacrimile prelinse din grotele zădărniciei. Aş fi vrut s-o strâng în braţe aşa cum dulcea adiere a dimineţii îmbrăţişează crângul unde răsună glasurile molatece ale iubirii. Atunci pleoapele ei se ridicară şi privirea ei se aşternu cuminte peste neclintirea aproape fermecată a lucrurilor.

– Te-ai trezit? am întrebat-o. Ea căscă lung, cu poftă, îşi întinse braţele, surâse şi îmi rosti numele cu un glas răzbătând parcă dintr-un adânc al zborurilor fără de capăt. Îşi sprijini tâmpla pe umărul meu şi degetele mele alunecară de-a lungul orizontului împurpurat de văpăile necuprinsului cotropit de cenuşe. Răsuflarea ei prelungă ademeni ca o ciută rătăcită foamea lupilor coborâţi spre valea umbroaselor toropiri. Coapsele ei se înălţară ca două păsări îmbătate de misterioasele ruguri ale depărtării şi fâlfâirea aripilor lor revărsară blânda răcoare a zăpezilor închegate cu visul. Din tăceri neistovite susurară izvoarele mult căutate. Surâsul ei îmblânzi sălbăticiunile înlănţuite şi mâinile ei înfrigurate mângâiară nisipul comorilor adânc îngropate. Cârtiţele se sufocară într-un strigăt luminiscent şi ochii ei alunecară umezi pe răstignirea adormiţilor îngeri.

– Nu crezi că e cazul să ne îmbrăcăm? mă întrebă Lizi dându-se jos din pat. Lorimar ne aşteaptă, îmi zise ea. Mi-am aprins o ţigară şi m-am ridicat buimac într-o rână.

– Cât naiba e ceasul? am întrebat cu un glas cavernos.

– Nouă şi jumătate, îmi răspunse Lizi punându-şi furoul. M-am dat jos din pat, fără nici un chef, şi-am început la rândul meu să mă îmbrac. Emily se echipase şi mă încuraja să mă grăbesc.

Lorimar ne aştepta în grădină. Se îmbrăcase într-un pulovăr oranj care se asorta destul de corect cu pantalonii vernil. În jurul gâtului avea acelaşi fular roşu.

 

Dimineaţa era superbă. Pe strâmta potecă mergeam în şir indian. Lorimar era în frunte, el cunoştea drumul. Eu eram încheietorul de pluton. Nu ştiam cine naiba mă pusese să accept o asemenea excursie, dar acum era prea târziu să mai dau înapoi.

– N-am fost pe aici de douăzeci şi trei de ani, spuse Lorimar. Îţi mai aduci aminte Lizi? Douăzeci şi trei de ani! Nu e caraghios?

– De fapt, n-ar fi trebuit să venim niciodată pe aici, îi răspunse Lizi.

– Pe vremea aceea tatăl meu tocmai dispăruse fără urmă, continuă Lorimar, şi neştiind unde să-l găsesc umblam să-l caut. Pe vremea aceea Lizi se ţinea scai de mine. Crescuserăm împreună şi eram de aceeaşi vârstă. Abia împlinisem zece ani. E adevărat, Lizi?

– Lorimar, ştii bine că a trecut o eternitate de atunci, îi răspunse Lizi.

– De fapt, asta a fost greşeala ei, că pe vremea aceea se ţinea scai de mine. A fost un aspect care i-a modificat esenţial destinul.

– Sunt convins că te preţuieşte ca pe un văr de nădejde, am strigat din spatele rândului, iar Lorimar îmi răspunse:

– N-a fost decât rodul neaşteptat al întâmplării, atâta tot. Apoi merserăm în tăcere şi ajunserăm la marginea râului. Dincolo de râu se întindea un câmp şi se vedea un singur copac. Pe mal se afla o barcă.

– Acesta e locul, spuse Lorimar. Surâdea şi mi se părea într-adevăr fericit. Apoi continuă: Ţi-am spus mai devreme că au trecut douăzeci şi trei de ani de când n-am mai fost pe aici. De fapt, au trecut o mie şi ceva de ani. E adevărat, Lizi?

Lizi dădu din cap în semn că Lorimar nu minţea deloc. Din ochii ei se prelinseră două lacrimi firave. Până atunci n-o mai văzusem niciodată plângând.

– Fredy, să nu-ţi închipui că suntem nebuni, îmi zise Lorimar privind fascinat copacul de dincolo de apa molcomă a râului. Vreau să-ţi spun că de atunci au trecut într-adevăr peste o mie de ani. Pentru că dincolo de râul acesta timpul are altă dimensiune. Eu şi Lizi ne-am suit atunci în barcă şi am trecut râul. Am mers până la copacul acela şi ne-am întors căci ni se făcuse teamă. Asta a fost tot. Am mers doar până la copac şi ne-am întors căci ni se făcuse frică. Şi ne-am întors şi am trecut râul înapoi. Dar între timp trecuseră peste o mie de ani. Acum ne-am hotărât să ne ducem din nou până la copacul acela şi să ne întoarcem, căci s-ar putea să ni se facă frică. Lizi mi-a scris că ai avea curajul să mergi cu noi, asta în cazul că n-a făcut din nou doar simplă literatură. Gândeşte-te bine, Fredy. Din viaţa ta se vor scurge doar câteva minute şi te vei întoarce într-o lume mai bătrână cu peste o mie de ani. Şi nici nu poţi să fi convins că nu te vei întoarce într-o lume căreia să-i lipsească tocmai elementul fundamental: adică omul. Dar e mai mult decât o sinucidere. E, totuşi, o şansă.

– Nu pot, Lorimar, i-am răspuns. Lizi s-a înşelat. N-o iubesc atât de mult încât să nu-mi pese de ceea ce se va întâmpla cu mine. N-o iubesc atât de mult încât s-o pot urma dincolo de râu. Aparţin prea mult acestui timp, bun sau rău, cine ştie? Şi poate că în momentul de faţă puţini oameni au nevoie de mine. Dar sunt sigur că peste o mie de ani nimeni nu va avea nevoie de mine.

– Am bănuit, spuse Lorimar. Oricum, îţi urez noroc, îmi mai spuse el şi se apropie de barcă. Lizi îl urmă refuzând să mă privească. Apoi trecură dincolo de râu şi pur şi simplu dispărură. Vedeam doar copacul, şi câmpul, şi barca înţepenită pe malul celălalt. Şi nu mă vedeam decât pe mine însumi.

 

 

ÎMPĂRĂŢIA CAILOR

 

Despre Împărăţia Cailor

 

Împărăţia Cailor devenise în timpul domniei lui Leonardus Caius Artistul cea mai ruginită dintre toate împărăţiile. Se zice, pe bună dreptate, că rugina se instaurează acolo unde nu mai există aur.

Leonardus Caius Artistul era ultimul vlăstar al unui şir lung şi strălucit de suverani. Primul dintre aceştia, Septimius Caius cel Şchiop, acaparase tronul într-o epocă tulbure, bântuită de îndoială, nesupunere şi ignoranţă. Întemeietorul dinastiei Caius era un bărbat frumos şi războinic, viclean, crud, făţarnic, neruşinat, visător, subminat de excese erotice. Avea o memorie ieşită din comun fiind în stare să-şi amintească până şi felurile de mâncare pe care le consumase în fiecare zi a fiecărui an. Pe lângă beteşugul de-a călca strâmb îl avea şi pe acela de a lua hotărâri pripite, dovedindu-se, în acelaşi timp, întreprinzător şi lipsit de scrupule. Când împlini vârsta de patruzeci de ani primi în dar o lunetă magică din partea marelui vrăjitor despre care se dusese vestea că se transforma deseori în muscă pentru a-şi pune norocul şi vigilenţa la încercare. Era o perioadă când oamenii depuneau o râvnă deosebită în omorâtul muştelor sperând să-l poată stârpi, în fine, pe maleficul vrăjitor din pricina căruia nici o fată, în noaptea nunţii ei, nu mai era fecioară deoarece individul, luând cu dibăcie diferite forme şi utilizând diferite mijloace, dintre care unele de-a dreptul perfide, le deflora pe toate şi avea grijă s-o ia înaintea tuturor. Din clipa în care Septimius Caius cel Şchiop privi prin luneta magică îşi dădu seama că miraculosul obiect îl ajută să vadă aproape tot ce-şi dorea să vadă. Văzu, printre altele, cum o mulţime de supuşi, pe care îi considerase loiali până atunci, unelteau împotriva lui punând la cale tot felul de comploturi menite să-i smulgă coroana. Văzu meleaguri necunoscute pe care nu întârzie să le cucerească şi văzu bogăţii orbitoare pe care nu se sfii să şi le însuşească. În una din zile luneta magică îi prezentă aspecte şi imagini dintr-o ţară extrem de îndepărtată unde trăia o regină extrem de frumoasă. Suveranul se cutremură văzând-o şi avu privilegiul s-o observe tocmai când magnifica plăsmuire se dezbrăca în baie. Din clipa aceea nu se mai dezlipi de lângă fermecatul obiect pe care i-l dăruise nesăbuitul şi perfidul vrăjitor. Trimise grabnic cercetaşi spre ţara aceea extrem de îndepărtată, dar nici unul nu izbuti să ajungă la destinaţie, iar cei care avură curajul să se întoarcă, avură curajul să afirme sau să pretindă că ţara aceea nu putea fi găsită şi că o ţară ce nu poate fi găsită nici nu există. Aceste cuvinte îl înfuriară la culme pe marele suveran şi-l cocoţară pe creasta abruptă a disperării. Cum nepricopsiţii de cercetaşi se încăpăţânau s-o ţină pe-a lor, slăvitul împărat se văzu obligat să-i decapiteze pe incapabili şi trimise alţi mesageri, apoi alţii şi alţii până când nici unul dintre ei nu mai avu curajul să se întoarcă. Atunci porni el însuşi spre ţara aceea misterioasă şi atât de îndepărtată şi nu se ştie dacă îi fu dat să-şi atingă ţinta, căci nimeni n-a mai aflat nimic despre el şi este greu de presupus că ne va fi dat nouă să aflăm ceva de acum încolo. Imediat după aceea urcă pe tron Claudius Caius cel Năsos. Acest împărat avea un nas de dimensiuni apreciabile cu ajutorul căruia reuşea să miroasă o floare de la o distanţă de o mie de metri chiar şi după ce floarea respectivă se ofilise. Simţul mirosului îi era aşa de dezvoltat încât în majoritatea expediţiilor, cât şi în multe alte situaţii se ghida exclusiv cu ajutorul acestui simţ. El era în stare, de asemenea, să sufle pe nări cu atâta putere încât să smulgă copacii din rădăcini şi să dărâme clădiri întregi. Strănuta de două ori pe an, de obicei toamna şi primăvara, provocând veritabile catastrofe. Era un bărbat voinic, rafinat, în multe privinţe copilăros, aspru la mânie şi nărăvaş la beţie, cu obiceiuri sexuale extravagante şi cu posibilităţi aproape nelimitate de manifestare. Într-o bună zi începu să-i miroasă din ce în ce mai urât şi asta în ciuda faptului că peste tot se plantaseră flori cu mireasma îmbătătoare şi că peste tot domnea o curăţenie desăvârşită. Şi inevitabilul se produse în una din seri când duhorile deveniseră aşa de pestilenţiale încât suveranul simţi că se sufocă şi-şi dădu duhul în nişte chinuri groaznice. Toţi curtenii erau strânşi în jurul lui şi-l priveau înspăimântaţi în timp ce el le striga „Sunteţi nişte căcăcioşi netrebnici” şi se ţinea cu mâinile de nas dându-şi seama că se sufocă. Şi însuşi nasul lui părea acum mai mare ca oricând.

Atunci urcă pe tron Lauranius Caius Pisicistul. De numele lui se leagă înflorirea şi proliferarea fără noimă şi fără precedent a pisicilor. Împăratul le adora. Se spune că era idolul acestora. Se spune că toate pisicile îl venerau până la fanatism şi-l mitizau până la paroxism. Purtau în instinct cultul pentru marele lor admirator şi protector. Cert este că în Împărăţia Cailor nimeni nu avea voie să lovească sau să lase flămândă vreo pisică. Oamenii erau datori să-şi rupă de la gură şi ultima bucată de pâine pentru a întreţine huzurul îmbuibatelor patrupede ce dispuneau de nenumărate canale de legătură şi de comunicare cu împăratul. E un adevăr ineluctabil că mulţi locuitori nu puteau să le sufere, dar tot la fel de adevărat este că nu puţini dintre aceştia au fost atunci înfieraţi şi persecutaţi pe nedrept. Câinii dispărură cu desăvârşire. Împăratul se înconjurase de pisici într-un asemenea hal încât prefera să miorlăie în loc să vorbească. Poeţii curţii închinară ode nesfârşite neamului pisicesc. Este acea literatură, rămasă sporadic până în zilele noastre, şi cunoscută sub numele de miauism. Iată un poem aparţinând unui reprezentant proeminent al acestui vast şi minor curent literar:

„Pe vremea când eram cotoi

făceam un mare tărăboi

şi n-aveam frică de copoi

că eram iute de ţurloi

şi mă ştiam că sunt de soi

viţă străveche cu altoi

mâţe aveam în juru-mi roi

căci mă iubeau peste nevoi

văzându-mă că sunt vioi

şi nu ca orice alt slugoi

ne hârjoneam prin păpuşoi

şi ne vâram într-un butoi

şi miorlăiam de zor apoi

pe vremea când eram cotoi”.

În dragostea lui înflăcărată faţă de această specie de animale, Lauranius Caius Pisicistul se strădui să adopte o comportare cât mai apropiată de aceea a unei pisici autentice obligându-şi supuşii să procedeze aidoma lui. Erau destule momente când împăratul putea fi văzut pe acoperişul palatului mârâind şi miorlăind de mama focului. Şi tocmai de aici i se trase moartea pentru că într-o noapte alunecă şi până jos nu mai avu timp să se dezmeticească.

În aceeaşi noapte urcă pe tron Sebastianus Caius Ochiosul, renumit pentru forţa lui într-adevăr demiurgică de a mişca totul din loc dintr-o singură privire, dintr-o singură rotire a ochilor. Era de ajuns să se uite la tine şi apoi să privească în sus pentru a te propulsa în înaltul cerului unde nu reuşeai să te menţii decât atâta timp cât continua el să te aibă în vedere. Împăratul se distra de multe ori în felul acesta cocoţându-i pe unii cine ştie pe unde şi trimiţându-i pe alţii la mama dracului. Era un bărbat robust, leneş, melancolic, destul de citit, destul de umblat, bun cunoscător al celor lumeşti, fără prea multă băgare de seamă, dar şi fără prea multă bătaie de cap. Marea lui pasiune era să se scoale la miezul nopţii pentru a încerca să aducă soarele pe cer. Erau singurele lui momente când depunea un efort maxim tinzând spre o concentrare maximă. Şi până la urmă îşi văzu visul cu ochii. Cocoşii începură să cânte şi oamenii se sculară somnoroşi şi buimaci. Şi de atunci mulţi ani la rând nu se mai făcu întuneric. Până când se făcu întuneric de tot căci Sebastianus Caius Ochiosul începuse încet, încet să orbească. Şi cu cât vedea el mai puţin, cu atât vedeau alţii şi mai puţin. Toată lumea din împărăţie nu mai ştia cui să-i intre în voie, pe cine să mai linguşească, ce încurajări să mai inventeze, ce zei milostivi să mai invoce, ce jertfe diabolice să mai scornească. Jalea şi deznădejdea domneau ca la ele acasă. Străzile erau pustii, oamenii se culcau devreme, susceptibilitatea căpătase proporţii alarmante. Spiritele anarhice instigau la revoltă şi dezordine. Închisorile gemeau de netrebnici. Cu fiecare zi dezolarea făcea noi victime. Miniştrii îşi făceau de cap. Pământuri întregi rămâneau nelucrate, meşteşugarii se leneviseră inadmisibil, iar în poliţie pătrunsese masiv iremediabila corupţie. Spiritele lucide căutau remedii acceptabile. Căutări infructuoase însă datorită exacerbării subiectivismului pe toate treptele sociale. Se lansau teorii utopice şi se relansau retractări echivoce. Discuţiile dobândeau un nimb vicios, impardonabil. Se accentua represiunea. Măsurile de precauţie întreceau orice măsură. Când, în fine, se făcu din nou lumină, observară cu uimire că rămăseseră foarte puţini şi că împăratul dispăruse. Un val de bucurie neaşteptată inundă împărăţia, o descătuşare dorită dădu frâu liber imaginaţiei atât de aspru condamnate şi cenzurate până atunci. Oamenii ieşiră pe stradă dansând şi cântând. Era o mirifică dimineaţă de primăvară, păsări zglobii se zbenguiau prin văzduhul împurpurat, copacii se întindeau de plăcere în blânda lumină, era o adevărată desfătare să priveşti în jurul tău, miresme tainice te ademeneau spre crânguri îndepărtate. Trâmbiţaşii suflau cu patimă în trâmbiţele lor. Toboşarii băteau cu ardoare în tobele lor. Strigăte şi chiote de bucurie răsunau din vale în vale şi din ecou în ecou. Glasul buciumelor făcu pădurile să viseze. Bătrânii aflaţi la munca câmpului se opriră din lucru, se sprijiniră în sapele lor noduroase şi ascultară cu mândrie şoaptele vântului pe care nu-l mai auziseră vorbind de multă vreme. Femeile puseră la foc oalele cu sarmale şi se dădu cep butoaielor unde vinul tindea să-şi iasă din fire.

Atunci urcă pe tron Emanuelus Caius cel Mic. Era un bărbat, metaforic vorbind, cu gura până la urechi, cu urechile până la umeri, cu umerii până la genunchi, cu nasul până la gât, cu fălcile până la şolduri şi limba îi atârna groaznic şi ochii îi străluceau plini de candoare. În scurt timp noul împărat ordonă măsuri drastice de scurtare a tuturor lucrurilor aşa că în scurt timp toate lucrurile fură scurtate. Cu cât erai mai mărunt, cu atât te bucurai de mai multe privilegii. Suveranului îi plăceau la nebunie distracţiile de tot felul, mintea lui scormonitoare lucrând asiduu mai ales în această direcţie. Se spune că uneori izbucnea în râs fără să aibă nici un motiv plauzibil şi că râdea uneori săptămâni întregi , silindu-i pe cei din jurul lui să râdă împreună cu el. Proclamă câteva zile pe an numite ale râsului, când supuşii trebuiau să râdă de la răsăritul până la apusul soarelui. Erau zile când se desfăşurau fastuoase şi zgomotoase festivaluri ale râsului, când râdeai în hohote dând şi primind palme, când te bufnea râsul dacă îţi găseai nevasta sau amanta în braţele altui bărbat sau amant şi când te stricai de râs dacă îţi lua foc casa ori dacă îţi pierdeai întreaga avere. Din punct de vedere literar cunoscu o dezvoltare impresionantă parodia. Neîntrecut în farse, Emanuelus Caius cel Mic porunci ca la moartea lui toată lumea să râdă. El însuşi îşi găsi sfârşitul în timp ce râdea cu atâta aprindere încât îşi înghiţi limba şi se sufocă.

Atunci urcă pe tron Leonardus Caius Artistul. Noul împărat era un bărbat vânjos, temerar şi tenace. Era înconjurat de numeroşi degustători de artă aşa cum într-o podgorie se găsesc numeroşi degustători de vinuri. Colecţia lui de nuduri era impresionantă. De altfel, împăratul aspira spre fast şi grandoar, inspirând teamă şi precauţie. Avea momente când nimic nu-i putea fi pe plac şi momente când se credea pe placul tuturor. Un singur lucru nu suporta: certitudinea că într-o bună zi avea să moară.

 

Ploaia

Era din nou toamnă şi ploua de trei săptămâni, ploua mărunt, ploua ca o iubire imposibilă, ca o femeie singură, ca un bărbat singur, ca o lume singură, ca un câine singur, ploua şi avea să mai plouă, împăratului îi plăcea ploaia, era creaţia lui, ploua atâta timp cât voia el să plouă, ploua ca un copil orfan, ca o pasăre cu aripile frânte, ca o târfă după amor, ca un cimitir, ca un împărat care voia să plouă.

– Ce frumos plouă, Luminăţia Ta! exclamă Axus Culus cel Înţelept.

– Nu-i aşa? răspunse suveranul, privind fascinat pe fereastră.

– Da, Majestate. Dacă ar fi să analizez ştiinţific ploaia aceasta aş spune că este în primul rând ceea ce pare a fi fără să pară, însă, a fi ceea ce, de fapt, nici nu este.

– Nu-i aşa, Axus?

– Da, Majestate. Rareori s-a putut vedea atâta rafinament acolo unde era atâta lipsă de rafinament. Şi atâta profunzime acolo unde era atâta rafinament.

– Nu-i aşa, Axus?

– Da, Luminăţia Ta. Cred că o asemenea ploaie nu poate să aparţină decât divinităţii şi mai cred că divinitatea nu poate să aparţină decât unei asemenea ploi.

– Axus, dragul meu, sunt momente când gândeşti întocmai cum gândesc eu, când gândeşti întocmai aşa cum aş vrea eu să gândeşti, zise Leonardus.

– Aş vrea să pot gândi tot timpul aşa cum gândiţi dumneavoastră, dar ştiu bine că atunci aş înnebuni.

– Dar ce este, Axus, nebunia? Oare nu crezi şi tu că această ploaie, care reprezintă până acum cea mai izbutită creaţie a mea, aduce mult cu nebunia? Spune-mi, nu crezi?

– Dacă aşa arată nebunia, atunci înseamnă că, într-adevăr, e sublimă.

– Nu-i aşa că-i sublimă?

– Da, Majestate, e, într-adevăr , sublimă. Ea poartă în sine sâmburii cunoaşterii din care va răsări copacul frumuseţii. Şi copacul frumuseţii va zămisli poamele adevărului în care se vor găsi sâmburii cunoaşterii.

– Aşa e Axus, aşa e precum zici. De lucrul ăsta sunt şi eu convins. Dar sunt zile când mă simt în stare de mai mult, sunt zile când simt că-mi plesneşte capul de câte sunt în stare să fac. Numai de n-aş muri prea curând. Numai de-aş trăi veşnic.

– Numai din îndoială purced marile certitudini şi numai din marile certitudini purced marile îndoieli, răspunse Axus Culus cel Înţelept.

– Asta înseamnă că trăim tot timpul între îndoială şi certitudine, că ne îndoim de ceea ce ar trebui să reprezinte o certitudine şi că luăm drept certitudine ceea ce ar trebui să ne trezească îndoiala.

– Exact, Luminăţia Ta.

– Asta înseamnă că voi trăi cu adevărat foarte mult, Axus.

– Mai mult decât ar putea cineva să-şi închipuie, Majestate.

– Mai mult decât ar putea cineva trăi cu adevărat, Axus.

– Mai mult decât toţi cei care s-au născut şi mai mult decât toţi cei care vor muri, Majestate.

– Mai mult decât mai mult, Axus.

– Şi ce frumos plouă, ce frumos plouă Majestate! se minună Înţeleptul privind fascinat pe fereastră.

– E marea mea creaţie căci n-am încetat niciodată s-o caut în lumea asta largă pentru că nimic nu poate fi atât de greu de străbătut încât să nu poţi găsi până la urmă ceea ce cauţi cu adevărat, ceea ce reprezintă adevărata ta împlinire, dacă ceea ce cauţi există cu adevărat şi e mai mult decât o simplă închipuire.

 

Şi continua să plouă.

 

Cei care crâctiră şi şuşotiră în semiobscuritatea coridoarelor aducând în treacăt şi aluziv vorba despre manierism, grandilocvenţă, facilitate, incongruenţă, materie aluvionară şi amorfă, truculenţă, preţiozitate şi inconsistenţă nu fură luaţi în seamă. Împăratul îşi purta nasul pe sus şi încuviinţa laudele ce-i erau aduse. Ba chiar, la un moment dat, solicită să se păstreze o anume moderaţie şi să nu se meargă atât de departe încât să se depăşească limitele bunului simţ. Axus Culus cel Înţelept îl urma îndeaproape şi se străduia să descopere caracteristicile stilistice ale fiecărei nuanţe recognoscibile din multitudinea celor existente în desfăşurarea abundentă a ploii. Vorbi, astfel, despre starea de plenitudine din care se revărsa acel şuvoi neîntrerupt şi remarcă, plin de subtilitate, conotaţiile general umane ale acestuia prin faptul că reprezenta o emoţionantă aspiraţie spre desăvârşire, o aspiraţie al cărei corolar îl constituia descătuşarea de orice închistare dogmatică. În comparaţie cu ploaia biblică, pedepsitoare, ploaia caiusiană scotea în evidenţă atributele ei legate de sfera omenescului, de firescul existenţei cotidiene, de obsesia benefică materializată prin frumosul artistic. „Nu vrem să înţelegem, spunea el, că arta are nevoie de un câmp de manifestare mai larg decât îşi închipuie unii dintre noi chiar dacă, să zicem, unele manifestări artistice se pot dovedi prea insolente, insolite sau tributare. Adeseori considerăm o operă de artă inacceptabilă doar pentru că ea depăşeşte un cadru ce-i fusese predestinat prin consens normativ. Dar atunci eludăm valenţele spiritului creator ce nu pot fi încorsetate în nişte chingi aşa de incomode. Să ne amintim ce spunea Sixtus Scriptus, marele nostru istoric: „Orice lucru care e bun a fost făcut cu credinţă şi onestitate”. Iată de ce sunt atât de puţine lucruri bune. Iată de ce o asemenea ploaie constituie o adevărată mană cerească. Prin intermediul ei putem constata că atâta timp cât mai există credinţă şi onestitate se mai pot face destule lucruri bune. E un adevăr ce ne dă curaj.”

 

În vremea asta la han se purtau discuţii.

 

– Nu se mai termină odată cu ploaia asta afurisită? răcni Plinus Paius. Nătărăul de împărat se crede iarăşi un geniu. Şi-mi pare rău că nu pot să-i strig în faţă că ploaia asta a lui nu e decât o ploaie de rahat.

– Şi dacă i-ai striga crezi că te-ar auzi? Nu ştii că nu aude decât ce-i place lui să audă? răspunse Golus Focus ducând paharul de rachiu la gură.

– Eu cred că e surd.

– Eu cred că e surd aşa cum sunt eu tâmpit.

– Cine ştie ce altă calamitate ne pregăteşte, zise Plinus uitându-se cu o anume aviditate feroce şi fecundă la hangiţa pe care un consumator o pişca de fund.

– N-ar fi exclus s-o facă lată, răspunse Golus umplându-şi din nou paharul cu rachiu.

– Ba bine că nu.

– Trebuie să facem ceva.

– Sunt de acord, dar ce?

– Asta mă întrebam şi eu.

– Trebuie să luăm atitudine.

– Sunt de acord, dar cum?

– Asta mă întrebam şi eu.

– În orice caz, trebuie să găsim o soluţie.

– Sunt de acord, dar ce soluţie?

– Nu putem sta cu mâinile în sân la nesfârşit.

– Sunt de acord, dar ce putem face altceva? Trebuie să ne gândim, zise Plinus întinzând mâna spre năbădăioasa şi zurlia hangiţă.

– Sunt de acord, să ne gândim, răspunse Golus golind din nou paharul.

– Părerea mea este să-i scriem o scrisoare împăratului.

– Sunt de acord, să-i scriem o scrisoare.

 

Încă o zi pierdută

 

Axus Culus cel Înţelept era destul de înţelept pentru a-şi da seama cât e de înţelept. În fond, ani de-a rândul stătuse mai mult cu nasul prin cărţi încercând să descopere acolo ceea ce n-ar fi avut cum să descopere nicăieri în altă parte. Avea în cap biblioteci întregi, mii şi mii de volume pe care ar fi putut să le reproducă oricând cuvânt cu cuvânt şi virgulă cu virgulă. Şi totuşi, simţea că-i lipseşte cartea fundamentală, cartea care să le nege pe toate celelalte şi care să reprezinte mai mult decât toate celelalte la un loc. Acea carte care să schimbe lumea făcând-o dacă nu mai bună la propriu, măcar mai dreaptă la figurat. Ori el nu se simţea în stare să scrie o asemenea carte. El nu ştia ce trebuie făcut, ce trebuie aşternut pe hârtie pentru ca omenirea să-şi depăşească precara condiţie. El nu înţelegea decât că trăieşte într-o lume inadmisibilă, delirantă, imposibil de înţeles, şi totuşi, năzuind tot timpul spre înţelegere. Şi se simţea neputincios şi teribil de caraghios în faţa unei asemenea lumi ce-şi pierdea, zi de zi, tot mai mult, speranţa. Şi Axus Culus cel Înţelept făcu câţiva paşi prin cameră, scărpinându-se în barbă, şi concluzionă: „Încă o zi pierdută”. Apoi îşi puse cămaşa de noapte şi se lungi pe pat murmurând: „Încă o zi pierdută”. Când ploua era tare nefericit. Avea impresia că există o suferinţă cerească pe care suferinţele noastre au menirea s-o sporească. Avea impresia că nu vor fi nicicând destule cuvinte frumoase pentru a face cerul să surâdă cu adevărat. Şi mai avea impresia că nu vor fi nicicând destule nopţi senine pentru ca omul să se poată lăsa în voia stelelor ocrotitoare. În mod normal ar fi trebuit să se afle în altă parte, dar nu era decât în modesta lui locuinţă înţesată de cărţi, agresat de privirile indiscrete şi răutăcioase ale servitorilor, singur, şi asta era partea cea mai proastă, singur, ca şi cum ar fi fost pedepsit pentru că nimeni nu poate scăpa de pedeapsă, numai că asupra unora se abat acuzaţii mai grave şi mai neîntemeiate decât asupra altora din moment ce ei, judecătorii cereşti, au propriile lor slăbiciuni şi incontestabilele lor însuşiri de-a acorda favoruri pe criterii mult prea subiective pentru a nu le pune buna credinţă la îndoială, iar faptul că el, Axus Culus cel Înţelept, era un nedreptăţit constituia dovada bunului plac inoculat la toate nivelurile, confirmarea unei realităţi indestructibile proliferând cu aviditatea unor bacterii, întinzându-se cu ferocitatea unei molime. Erau seri, ca aceasta, când i se întâmpla să privească în jur având sentimentul că a devenit dintr-o dată extrem de singur. Şi vinovat de lucrul acesta nu putea fi decât el. Era singur în cameră şi camera i se părea în momentul acela o ironie cu tapetul decolorat, o insulă a eşecului, o cuşetă plutind în derivă. Ar fi vrut să evadeze, să repudieze acel spaţiu al constrângerii unde aerul mirosea a ofilire şi supunere, unde obiectele se contorsionau umile şi unde nuanţele se estompau pentru a trece cât mai neobservate. Ar fi vrut să alerge în stradă, să alerge spre un ţel, pe un drum la capătul căruia nu ajung decât cei ce-şi înving oboseala şi nehotărârea. Şi totuşi, stătea mai departe într-o cameră care continua să-i facă greaţă cu liniştea ei plină de perversitate, cu tapetul ei zeflemitor, cu mobilele ei roase şi infatuate, cu plafonul ei impudic, cu fereastra ei alunecând încet în derizoriul aceleiaşi privelişti rigide, cu podeaua ei vopsită în aceeaşi ţipătoare culoare a ignoranţei. S-ar fi dus departe, cât mai departe, s-ar fi simţit liber şi netemător, şi totuşi continua să stea pe loc, inert, într-o nemişcare ridicolă, într-o amorţeală vicioasă, până când somnul avea să-l învăluie uşor, smulgându-l ca pe o plantă plăpândă pentru a-l azvârli în lada unde fermentează cele mai erotice vise.

 

La han se întâmplă nişte lucruri urâte

 

Plinus Paius şi Golus Focus îşi dăduseră în petec şi de data asta. Toată gâlceava pornise de la faptul că hangiul refuzase să le mai dea de bău, pretextând că ar fi ora închiderii. „Asta să i-o spui lui Mutus” urlase Focus dând cu pumnul în masă. „Ba ţi-o spun matale” răspunsese hangiul ţanţoş şi rebel. „Atunci eu şi prietenul meu îşi spunem dumitale că eşti un cretin” se răstise Paius care era mai filosof şi mai tranşant şi care avea, în plus, un farmec inconfundabil. În orice caz, Paius se alese cu capul spart, iar Focus cu buza ruptă. Când se pomeniră afară, în noroi şi-n ploaie, cei doi cheflii începură să înjure cum se pricepeau mai bine. Din fericire pentru ei nu-i auzi nimeni pentru că în Împărăţia Cailor somnul era adânc şi spornic.

– E atât de uşor să te rătăceşti într-o lume rătăcită. Sentimentul că nu-ţi mai aparţii decât într-o măsură din ce în ce mai scăzută pune stăpânire pe tine şi încet, încet te anulează. Căci nu te poţi sustrage vâltorii când această vâltoare se desfăşoară pretutindeni în jurul tău, înălţându-se în trombe funambuleşti, zise Plinus ţinând în mână umbrela pe care, ostentativ, n-o închidea niciodată, oriunde s-ar fi dus şi indiferent cine i-ar fi spus s-o închidă.

– Câteodată prefer să uit că ne-am născut şi că trăim într-o astfel de lume, răspunse Golus, ştergându-şi cu batista sângele ce-i şiroia pe bărbie.

– Cu cât sunt mai multe lucrurile pe care le uiţi, cu atât eşti mai sigur, spuse Plinus, stând rezemat cu spatele de zid şi cu umbrela deasupra capului.

– Cu timpul am început să văd mai în profunzime, am învăţat să desluşesc cât de cât ce se ascunde sub cochilia în care fiecare se adăposteşte de bine de rău , tăinuindu-şi dorinţele necuviincioase şi retrăindu-şi deziluziile inerente. Am ajuns, cred eu, să pot privi în sufletele oamenilor. Şi n-aş spune că e un privilegiu ci, mai degrabă, o deformaţie profesională. Nu de puţine ori sunt obligat să văd lucruri care înjosesc şi minimalizează condiţia umană, imagini care dezgustă, zise Golus ,făcând efortul să-şi păstreze echilibrul.

– Probabil exagerezi.

– A exagera în bine ţine de frumuseţe, tot aşa cum a exagera în rău ţine de adevăr.

– Ce s-a ales din visele mele? se întreba Paius şi continuă: Azi dimineaţă am mers pe malul mării şi mi-am pus întrebarea asta prostească. Poate de vină să fi fost senzaţia de vid pe care o resimt uneori. Marea era superbă, liniştită, de un albastru odihnitor şi încet, încet singurătatea mea a început să se îmblânzească.

În faţa nemărginirii mării până şi sentimentele sălbatice resimt fiorul frumuseţii de netăgăduit.

– Aproape de marginea visului nu răsună decât clopotele de aur ale uitării.

– Trebuie să spui mereu câte ceva despre tine însuţi. Spre exemplu, în momentul de faţă nu mă simt deloc bine şi n-am chef de nimic. În mod normal, ar fi trebuit să fiu celebru pentru a-mi permite orice nebunie. Aşa, însă, nu sunt decât un nebun ce nu-şi poate permite aproape nimic.

– Sunt dimineţi de mai care aduc cântece de lăută din grădini unde călăii se odihnesc, visându-se împăraţi.

– Nu, nu sunt bun, dar am momente când mă străduiesc să fiu.

– În dimineaţa asta am încercat o succintă retrospectivă a existenţei mele. Şi ceea ce pot spune cu siguranţă despre mine însumi este că sunt un idiot. Da, m-am convins, sunt un idiot.

– Oare cât adevăr conţine o umbră şi câtă minciună un desert? întrebă Plinus, pornind agale spre casă cu umbrela deasupra capului prin ploaia biciuitoare.

– De când lupt cu umbrele în jurul meu se face tot mai întuneric, murmură Golus, urmându-şi prietenul pe strada pustie.

 

Împăratul avea insomnie

 

Împăratul, însă, nu putea să doarmă. „Ceva nu-i în regulă” îşi repeta el. „Ceva e putred pe aici, pe undeva”, repeta el într-una. Se postase în faţa imensei oglinzi din dormitor şi-şi pipăia obrazul brăzdat de riduri. „Rămân la părerea mea că imperiul începe să decadă” murmură el şi continuă: „Pierderea demnităţii şi elogiul gratuităţii au condus la această situaţie care în ciuda fastului ei, a strălucirii ei năucitoare este, de fapt, deplorabilă. Am ajuns aici şi de aici încolo nimic bun nu ne mai aşteaptă. Şi doar am atras atenţia spunând, cu câţiva ani în urmă, că acolo unde înfloreşte în voie corupţia, pământul se umple de buruieni. N-am fost luat în seamă şi iată că realitatea dovedeşte din plin veridicitatea nefastelor mele previziuni. Şi nimeni, nici măcar acum, nu vrea să mă asculte chiar dacă toţi îmi dau dreptate. Vedem cum se întinde putreziciunea şi ne facem că nu băgăm de seamă pentru că noi înşine suntem din ce în ce mai putrezi. Tolerăm ceea ce altcândva era intolerabil pentru că la rândul nostru am fost toleraţi când eram intolerabili. Ne lipsesc principiile ferme şi asta e grav. Umanitatea se duce de râpă sub ochii noştri şi noi stăm cu ochii închişi. Ne spunem cuvinte frumoase pentru că nu vrem să vedem lucrurile urâte. Şi ne afundăm în mlaştina tot mai întinsă a voluptăţii şi-a nebuniei. Mă privesc în oglindă şi înţeleg că nu mai sunt aşa de tânăr. Ce-am pierdut din frumuseţea chipului am câştigat în iscusinţa minţii. Sau poate nici măcar atât. Uneori, ca acum, mă simt extrem de neajutorat şi singur. Cred că fiecare om se simte astfel câteodată. I-am mărturisit toate astea lui Axus Culus şi el, ca un adevărat sfetnic ce este, mi-a destăinuit că şi-ar da şi viaţa numai să nu mă mai ştie neajutorat şi singur. Dragul meu sfetnic, vreau să mă autosugestionez că ai fost sincer. Căci cine nu are nevoie de o vorbă sinceră şi frumoasă într-o noapte urâtă şi meschină? Axus, dragul meu consilier, cuvintele tale linguşitoare sunt ca elixirul care îmbată şi moleşeşte. Glasul tău mieros îmi aminteşte că nimic nu poate fi dulce fără a fi şi făţarnic. Şi-mi aminteşte că nimic nu poate fi făţarnic fără a duce la ispită. Iată de ce iubim făţărnicia: pentru că ne ispiteşte să-i dăm crezare”. De fapt, împăratul era cutreierat de un ciudat sentiment de frustrare. Căci nu era capabil să se împace cu gândul morţii. Şi lucrul ăsta îl durea ca o rană. Şi se simţea tot mai bolnav. Tâmplele îi vâjâiau, mâinile îi tremurau, pleoapele i se zbăteau şi era plin de sudoare şi îi era din ce în ce mai frică. Ar fi vrut să strige după ajutor. Ar fi vrut să-şi cheme doctorii, dar aceştia dădeau de fiecare dată neputincioşi din umeri recunoscând că sunt domenii în care ştiinţa încă bâjbâie. Ar fi vrut s-o strige pe împărăteasă, dar aceasta se juca cu păpuşile şi nu voia sub nici o formă să fie deranjată. Ar fi vrut să strige străjerii, dar aceştia erau deja beţi turtă şi dormeau tun. Ar fi vrut să-l cheme pe Axus Culus cel Înţelept care era, însă, prea înţelept pentru a nu-şi pune înainte de culcare vată în urechi. Şi moartea îşi arăta hidoşenia. Şi el trebuia s-o privească şi să i se încredinţeze. Şi ea îl lua în braţe şi-l strângea şi frământa în braţele lui şi-l lăsa fără vlagă.

 

A doua zi de dimineaţă

 

Continua să plouă şi toată lumea era somnoroasă. Chiar şi împăratul, care izbutise să aţipească câteva minute, arăta mai bine ca de obicei şi părea în vervă. Cât despre împărăteasă, ea era ingenuitatea întruchipată. Gurile rele, care sunt întotdeauna destule, spuneau despre ea că-i mai plăcea să se joace cu păpuşile şi că se dovedea uneori aşa de încăpăţânată încât nici o altă femeie n-ar fi izbutit s-o întreacă. În orice caz, împărăteasa avea momente când era adorabilă. La curte se mai clevetea încă, ah, aceste clevetiri perfide, despre amorul ei cu Bulus Tigrus, maestrul de ceremonii. Cât despre Axus Culus cel Înţelept, acesta avea tabieturile lui inviolabile aşa cum alţii au, să zicem, mătuşile lor inviolabile. Se scula cu noaptea în cap şi-şi făcea gimnastica de înviorare. Exerciţiul lui preferat era stând în mâini şi dând din picioare. După aceea mânca un ou de raţă şi ieşea în grădină unde stătea destul timp admirând diferite aspecte ce se pretau admiraţiei sale. Apoi se întorcea în camera lui şi se apuca de citit. Erau şi zile când se simţea foarte singur. În clipele acelea se simţea atât de singur încât se întreba dacă ar mai fi putut exista ceva în afara singurătăţii lui. Spre seară se întâlnea cu împăratul şi îi povestea ce citise. Împăratul dădea deseori din cap în semn că era de acord cu ceea ce înţeleptul citise. În unele zile trebuia să-l însoţească pe suveran la vânătoare, iar în altele să ia parte la unele chermeze ce se desfăşurau în incinta palatului. În privinţa împăratului, se mai putea spune că se plimba ore întregi prin saloanele magnificului său palat ţinând un nud în mână. Era un indiciu cert că pregătea sfârşitul mult aşteptat şi dorit al ploii. Acest final era oarecum previzibil, dar el constituia încheierea logică a ceea ce se întâmplase până atunci. Fără îndoială, urma să fie ceva spectaculos chiar dacă nu şi foarte original. Dar ce înseamnă originalitatea în artă? Mai nimic.

 

Plinus Paius şi Golus Focus îi scriu o epistolă împăratului

 

„Luminăţia Ta, îndrăznim să vă scriem aceste rânduri întrucât ploaia nu mai conteneşte, iar norii s-au strâns într-o sete de răzbunare care ne sperie. Înţelegem, arta e artă, dar nici în halul ăsta. Adică, mă rog, ce doriţi să demonstraţi cu asta? Că sunteţi nebun? Asta o ştiam şi noi, nu era nevoie să ne-o mai dovediţi. De aceea vă rugăm stringent să încetaţi pentru numele zeului cu porcăria aceasta. Eu şi prietenul meu nu mai putem tolera această situaţie de-a dreptul alarmantă, scandaloasă, şi vom lua măsuri chiar dacă şi dumneavoastră veţi lua măsuri ca noi să nu luăm măsuri. Nu intenţionăm să vă ameninţăm, ci doar să vă atragem atenţia. De aceea aveţi grijă şi gândiţi-vă bine! Altfel, n-ar fi exclus să aveţi neplăceri. În fond, până unde vreţi să ajungeţi? Ne facem o datorie de onoare somându-vă să încetaţi pentru numele zeului cu matrapazlâcul acesta, cu mascarada aceasta. Sunteţi fad şi deşart, domnule. Monoton şi poltron, fripturist şi alarmist, coţcar şi murdar, ageamiu şi zbanghiu, găunos şi păgubos, barbar şi gregar, extravertit şi ipocrit. Adică un diletant ridicol. Şi vă spunem deschis că vă învârtiţi într-un cerc vicios. Vă consideraţi poate un avangardist dar nu sunteţi decât un oportunist. Vă consideraţi poate un premergător dar nu sunteţi decât un farsor. Un jalnic actor. Din logoreea dumneavoastră snoabă nu rămâne o boabă. Gândirea dumneavoastră obtuză nu are nici o scuză. Mai bine opriţi-vă rudimentul şi faceţi-vă testamentul. Vorbim cât se poate de serios şi de logic. Nu facem altceva decât să facem ceea ce trebuia să facem mai demult. Adică să vă trezim la realitate. Opera dumneavoastră nu este numai inutilă, ci şi lipsită de sens. Zi de zi ea ne agresează prin frivolitatea şi insistenţa ei feroce. Este o ploaie venală şi veroce, perversă şi caducă. Antiagrară şi anticulturală. Nu acceptăm cupiditatea şi nu admitem versalitatea. Ne repugnă ambiguităţile purulente, extrapolările suculente, frământările impotente. Avem oroare de aceste zile fără soare. Înţelegem că fiecare mărăcine are umbra sa, dar nici chiar aşa. Sunteţi oneros şi vanitos şi scabros. Nu ştim dacă veţi merge atât de departe încât să depăşiţi toate aşteptările, dar vă putem spune de pe acum că şi aşa aţi mers prea departe. Plouă de săptămâni întregi fără nici o acoperire în planul ideilor, al creaţiei autentice în genere. În capul dumneavoastră domneşte confuzia şi încăpăţânarea culpabilă. Vă propunem o perfuzie de bun simţ. Cât nu e încă prea târziu. Cât această ploaie monstruoasă mai poate fi stopată. Căci e în interesul tuturor ca ea să fie stopată. Poate vreţi să pretindeţi că ar reprezenta o meditaţie profundă asupra sensului acestei existenţe. Dar ce ar trebui să înţelegem atunci? Că ne apropiem de inevitabilul apocalips? Că suntem la fel de neputincioşi pe cât ne considerăm de inteligenţi? La mijloc nu poate fi decât o frenezie dubioasă, o tevatură ipohondră, un mişmaş străveziu. Arta nu poate sucomba în faţa disperării, nu poate fi îngenunchiată în faţa nimicniciei. Pseudoarta, în schimb, ne prosteşte şi ne înrăieşte. În oamenii de bun gust trezeşte dezgustul, iar în ceilalţi indiferenţa. Cum este această ploaie a dumneavoastră, de la care ne aşteptăm doar la ce e mai rău. Această ploaie ce se cerne într-un stil macabru şi inexpresiv invocând indecenţa. Această ploaie ce nu se sublimează prin nimic, în care nu desluşim nici un fior artistic. Este doar o revărsare haotică şi gratuită, facilă şi anostă, fără nici o reverberaţie emoţională. Suntem oare noi prea rigizi, inapţi să-i percepem mesajul tragic şi măreţia încărcăturii afective? N-am prea crede lucrul acesta. Este o ploaie ce nu transmite decât adevărul că plouă, ce nu comunică decât impresia că va continua să plouă. În timp ce ne e frig şi suntem sătui de umezeală. În timp ce pereţii au prins mucegai. La ce foloseşte această artă destructivă şi egolatră? În slujba căror virtuţi general umane poate fi ea cricumscrisă? Suntem prea singuri pe lumea asta pentru a nu lupta împotriva singurătăţii, avem prea multe motive pe lumea asta să fim trişti pentru a nu râvni un strop de bucurie. Dar ploaia dumneavoastră vrea să spună că suntem prea neputincioşi şi prea idioţi pentru a ne putea ridica din mizeria dorinţelor gregare, din noroiul gândurilor paupere. Că suntem prea singuri pentru a putea spera la mai mult decât a ne bălăci în propria noastră singurătate. Că există un rău ce se revarsă asupra noastră cu o forţă de neînţeles, sălbatică, mai presus de voinţa fiecăruia dintre noi întrucât ţine doar de voinţa dumneavoastră. Dar singurătatea înseamnă speranţa comunicării descătuşate de toate constrângerile vetuste şi puerile. Singurătatea este ceea ce ne apropie şi ne conferă demnitate. Căci nu poate fi demn decât acela care se apleacă pentru a cunoaşte şi-a înţelege. De aceea ploaia dumneavoastră e lipsită de valoare. Pentru că ea neagă totul cu aceeaşi virulenţă cu care nu se afirmă decât pe sine. Ei nu-i pasă de copiii care se îneacă, de casele ce se dărâmă, de strigătele celor fără ajutor, de plânsul celor fără speranţă. Ea vorbeşte despre sine şi pământul rabdă, zidurile se prăbuşesc, apele îşi ies din matcă, rănile se fac mai adânci şi oamenii cad istoviţi în mocirlă. Ea vorbeşte despre sine şi e fericită. Nu-i pasă de răul pe care îl face. Nu-i pasă că pedepseşte socotindu-se mai presus de pedeapsă. Dorinţa noastră, a tuturor, este să înceteze, să nu se mai pogoare, să nu prolifereze culminând în demenţă. Altfel va fi din ce în ce mai rău. Se va transforma într-o calamitate fără precedent, într-o monstruozitate fără egal. Ajunge!”

 

Calamitatea

 

După atâta ploaie apele se umflară, acoperiră case şi oameni şi animale şi păduri şi câmpuri. Împăratul era în culmea fericirii. Curtenii erau şi ei extaziaţi. Nici unul dintre ei nu mai văzuse până atunci aşa ceva şi erau cu toţii încântaţi că le fusese dat să vadă. În cele din urmă împăratul îşi consideră lucrarea încheiată. Norii se risipiră şi soarele străluci din nou pe cerul senin. Apele se retraseră cuminţi în făgaşuri. Iar împăratul, epuizat, zăcu trei zile. Curând se organiză un mare bal mascat şi suveranul, pe deplin refăcut, îşi făcu apariţia glorioasă şi triumfătoare în aplauzele delirante ale curtenilor copleşiţi de admiraţie. Cu această ocazie Leonardus Caius Artistul rosti un discurs în care spuse: „Braţul meu a învăţat să lovească. Voi mă priviţi rugători, ca pe un zeu, şi-mi cereţi îndurare. Ştiţi că îmi stă în putinţă să vă ucid. De aceea vă străduiţi să-mi intraţi în voie, să-mi oferiţi prilejuri de desfătare. Iar eu vă înţeleg, mă străduiesc să vă înţeleg şi vă cer să nu mă supăraţi. Căci ştiţi cu toţii cât sunteţi de răi. Nu este nevoie să insist asupra acestei probleme. Ştiţi cu toţii că, practic, răutatea e nesfârşită, că nu există om, oricât de rău, care să nu poate deveni mai rău decât este. Căci răutatea este atât de adâncă încât nimeni nu poate fi atât de curajos încât s-o privească fără să se înspăimânte. Şi nimeni nu poate fi atât de bun încât să nu sădească în sufletul lui o floare a răului. Tu, Podgorius, care eşti beat criţă şi râgâi ca un tâmpit, ce-ai înţeles din cuvintele mele? Nimic, prietene debusolat. Vinul e duhul tău acrit pe care mi-e silă să-l miros. Cu toate astea te înţeleg şi te iert. Căci ce naşte din beţie e demn de o beţie şi mai mare. Tu, Evdochia, care eşti mai tot timpul goală puşcă şi te destrăbălezi dând trupului tău fiori ce-ţi întunecă mintea, luminându-ţi adâncul poftelor de nesăturat, tu, târfă a târfelor, acoperă-ţi infernul căci trebuie acoperit ceea ce ar putea fi paradisul. Şi pe tine te înţeleg şi te iert căci ce naşte din păcat merită un păcat şi mai mare. Tu, Vaxus, mişel între mişei, câine între câini şi bou între boi, tu care mă priveşti râvnindu-mi puterea, tu care te uiţi în jurul tău râvnindu-mi bogăţiile, tu care m-ai ucide dacă ai putea şi care m-ai linge dacă te-aş lăsa, tu care m-ai vinde dacă s-ar găsi cineva atât de idiot încât să vrea să mă cumpere şi care m-ai cumpăra dacă s-ar găsi cineva atât de idiot încât să vrea să mă vândă, tu, Vaxus, gunoiul care atrage muştele tot aşa cum argintul atrage trădarea, şi pe tine te înţeleg şi te iert. Căci ce naşte din gunoi merită un gunoi şi mai mare. Tu, Scriptus, care dormi puţin şi gândeşti mult, care mănânci puţin şi vorbeşti mult, ştiu că te crezi un nedreptăţit, căci cine nu se crede astfel degeaba trăieşte. Ştiu că vânezi laude, elogii şi decoraţii şi că pentru asta ai fi în stare să mă ponegreşti chiar dacă nu m-ai iubit niciodată. Ai uitat că erai un analfabet când te-am adus la palat? Ai uitat că eu ţi-am pus în mână operele autorilor noştri clasici? Azi strigi în gura mare că aş fi un incult şi că nimeni nu e mai cult decât tine. Azi ai fi în stare să-ţi împroşti veninul aşa cum peştii îşi împroşcă icrele. Şi pe tine te înţeleg şi te iert. Căci ce naşte din literatură merită o literatură şi mai mare. Şi voi, ceilalţi, pe care nu vă mai numesc, dacă ar fi să strâng răutatea din sufletele noastre ar trebui să muncesc o zi întreagă, de dimineaţă până seara, şi tot n-aş izbuti s-o adun pe toată la un loc. Căci ce naşte din nimic merită un nimic şi mai mare”.

 

Ce s-a întâmplat după aceea

 

În primul rând împărăteasa se îndrăgosti de tânărul Bulus Tigrus, fiind avidă de cuvinte frumoase, de dulcegării sentimentale şi de săruturi lungi sub clar de lună. Astfel, împărăteasa putea fi auzită uneori bolborosind în obscuritatea coridoarelor: „Oare e adevărat? Oare nu visez? Dar dacă visez şi visul acesta îmi place aşa de mult, atunci de ce m-aş trezi la realitate? De ce să îndoliez cu umbra mea lumina unei dimineţi însorite? De ce e atât de greu să mori când e atât de greu să te naşti? Şi de ce să te naşti dacă în trupul tău viaţa e o pasăre pe care n-ai învăţat-o să zboare? Ce mult te iubesc, Bulus, ce mult! Nu la icoane mă rog, ci în aerul înmiresmat al absenţei tale. Nu în faţa altarului cad în genunchi, ci în faţa nemărginirii tale. Nu trupului tău îi port credinţă, ci purităţii tale. Căci inima mea îţi rosteşte numele cu fiecare bătaie a ei. Şi ochii mei te slăvesc cu fiecare lacrimă. Vino, iubitule, nu mai zăbovi, leapădă-te de cei ce nu ştiu să-ţi dea alinare. Vino aici, hai iubitul meu, aleargă, tu care eşti singurul meu stăpân pentru că pe lumea asta nu poate să existe cu adevărat nici o altă robie. Şi când ai să vii timpul se va opri în loc. Toate orologiile vor amuţi. O lumină fără seamăn va inunda pământul. Şi vom simţi cum arborii ne respiră, cum păsările ne poartă-n zbor, cum norii ne revarsă, cum apele ne murmură şi nu vom mai fi decât arbori şi păsări şi ape şi nori. Grăbeşte-te sufletul meu spre dragostea ta”. La rândul lui, Bulus Tigrus mergea călare prin împărăţie vorbind de unul singur şi spunând: „Mică prinţesă, ce altceva dacă nu sentimentul culpabilităţii ne împiedică să fim noi înşine? Ce altceva dacă nu impresia că greşeala ta nu mai poate fi reparată? Desigur, te iubesc. Te iubesc aşa cum unui însetat i se dă o cană cu apă, aşa cum unui condamnat la moarte i se amână ziua execuţiei, aşa cum un naufragiat atinge ţărmul. Şi atunci de ce trebuie să ne irosim departe unul de celălalt? Şi totuşi, cum să sorb dintr-o apă ce nu-mi aparţine? Cum să amân ziua execuţiei când sunt atât de vinovat? Cum să acostez la ţărmul unei insule pe care n-o merit? De ce adevărul ni se dezvăluie atunci când nu mai avem nevoie de el?”

În al doilea rând, Plinus Paius şi Golus Focus trimiseră suveranului o nouă epistola prin intermediul căreia îşi exprimară profundul dezacord faţă de cele întâmplate. Scrisoarea conţinea cuvinte dure la adresa suveranului considerat „cel mai sinistru exponent al dinastiei Caius, un cabotin având impresia că ţine în mână doar marionete docile”.

În al treilea rând, Axus Culus cel Înţelept continuă să visese la cartea care să le nege pe toate celelalte şi care să reprezinte mai mult decât toate celelalte la un loc. Retras ore întregi în modesta lui locuinţă, Axus se întreba: „Ce las, de fapt, în urmă? Nefiresc de multă tăcere şi o groază de cuvinte fără rost. De aceea, neizbutind să devin paradisul cuiva, am devenit propriul meu infern”.

 

Despre greieri

 

Trecură câteva săptămâni în care împăratul se simţi din ce în ce mai bolnav. Nu prea mai avea chef de nimic şi nu reuşea să mai doarmă aproape deloc. Nici măcar discuţiile cu Axus Culus cel Înţelept nu-i mai trezeau interesul de odinioară. Apoi, pe neaşteptate, suveranul se învioră brusc şi anunţă că pregăteşte ideatic o nouă operă, poate chiar cea mai importantă din câte zămislise până atunci. Curtenii primiră cu emoţie şi înfrigurare mult aşteptata veste. Doar Axus Culus cel Înţelept părea mai îngândurat ca oricând. Atât de îngândurat încât de multe ori se surprindea vorbind doar cu el însuşi pentru a uita tot ce-şi spusese până atunci. Căci cu cât sunt mai multe lucrurile pe care le uiţi, cu atât eşti mai singur. Erau seri când juca şah cu servitorul său, bătrânul Slugus. Toate partidele se încheiau remiza şi la capătul fiecăreia se simţea stors ca o lămâie. Atunci îl cuprindea melancolia. Îşi amintea că odată, cândva, fusese şi el tânăr. Iubise şi el o preafrumoasă femeie. Ah, femeile, Zeus! O iubise cu tot sufletul pe femeia aceia. Nu dorea s-o atingă, ci doar s-o contemple. Şi nu era drept că nu avusese niciodată curajul să-i mărturisească cât de mult o iubeşte. Nu era drept că ea se prefăcuse întotdeauna a nu înţelege adevărul acesta. Căci trupul nu e decât armura neantului ce suntem. Şi vrem să ne simţim bine în ea. Mai ales că odată cu lăsarea serii imaginile se estompează, contururile se dizolvă, cuvintele se ascund, iar dragostea îşi caută ostenită şi stingheră sălaş în trupurile dăruite iubirii. E clipa împovărată de înţelesuri ca o furnică rătăcită ce nu-şi mai poate găsi muşuroiul. Axus era conştient că cu cât îmbătrânim, cu atât dobândim o aură de mister pe care ne-o conferă îndepărtarea de lucruri şi apropierea de negarea lor. Despre el ar fi putut spune că îi plăcuseră vânătoarea şi câinii. Îi plăcuseră parfumurile savante, amurgurile învăpăiate, conversaţiile picante, tutunul englezesc, reuniunile selecte şi onorurile publice. Un singur lucru şi-l dorise cu ardoare: să-şi mărturisească iubirea. Pentru că nu avusese niciodată destul curaj ajunsese la concluzia că păcatele cele mai greu de ispăşit sunt cele pe care doar am fi vrut să le săvârşim. Şi astfel anii trecuseră şi femeia pe care el o iubise cu disperare şi căreia nu avusese forţa să-i mărturisească iubirea se lăsase răpită de un beduin şi purtată în inima deşertului. Şi poate că acum era singură, acolo, în inima deşertului, poate era singură şi striga numele lui şi regreta că se prefăcuse cândva a nu înţelege adevărul acela. Da, acum era singură în inima deşertului şi striga numele lui. O vedea cum îşi presară nisip pe pântec şi pe sâni, cum se ghemuie singuratică la umbra unui copac chircit, cum întinde braţele implorând ploaia binefăcătoare şi cum strigă numele lui”. Când nu mai poţi să te amăgeşti înseamnă că nu mai poţi mare lucru. Căci ne facem din speranţă un ţel şi din resemnare un adăpost” îşi zise Axus privind pe fereastră în curtea de vis a vis. Şi în liniştea nopţii greierii nu aveau curajul să cânte.

 

Evadarea lui Plinus Paius

 

Puşca pe care bunicul lui o folosise la acele majestuoase vânători ruginea pe peretele igrasios. Se paraginise şi pianul la care bunicul lui cânta cândva cu atâta pasiune. Suavele amante ale acestuia i se dezvăluiau şi acum cu întreaga lor melancolie mascată de zâmbete ironice în poze îngălbenite pe margini. Plinus stătea pe un scaun în mijlocul camerei cu umbrela deschisă deasupra capului. Dacă ar fi avut curajul să strige într-o mare de linişte, oare glasul lui ar fi reprezentat extazul tăcerii? Soarele îi pătrundea în suflet ca printr-un doliu. Îşi era lui însuşi zăpadă şi iris în care râde moartea. Era un filosof fără operă, un rătăcitor obsedat de miraje, un cerşetor obscen la porţile raiului. Avea chef să plece undeva, cât mai departe, nici el nu ştia unde, să plece însă, oricum, oriunde, cât mai departe cu putinţă. Se ridică de pe un scaun şi cu umbrela deasupra capului ieşi în stradă. Nu era greu să observi că avea un surâs ironic. Porni agale urmat de câinele său care părea el însuşi o ironie hilară a unui destin îngăduitor. Lăţos şi molatec, nostalgic şi cu uşoare sclipiri de isteţime tardivă, câinele acesta nu trezea nici milă, nici repulsie, nici invidie, nici teamă, şi nici dispreţ. Semăna aşa de bine cu stăpânul său. Ce-i lipsea unuia, îi lipsea şi celuilalt, ce avea unul în plus, avea şi celălalt. E lesne de bănuit că se înţelegeau de minune realizând împreună una din acele convieţuiri ireproşabile în faţa cărora rămânem muţi de admiraţie sau una din acele îmbinări perfecte dintre două lucruri imperfecte pe care doar hazardul o poate săvârşi cu deplina lui lipsă de discernământ. „Pentru ce toate astea?” se întrebă. Niciodată nu-şi pusese o asemenea întrebare şi nici nu bănuise că avea să şi-o pună vreodată. Şi iată că ziua aceea sosise şi-l găsise nepregătit şi înghiftuit. „Pentru ce toate astea?” se întrebă şi-şi recunoscu chipul într-o vitrină goală. De data aceasta nici măcar propriul chip nu-i mai trezea admiraţia de odinioară. I se părea că are ochii avizi, hrăpăreţi, nările umflate de lăcomie, buzele tremurânde în aşteptarea prăzii, gâtul tot mai întins spre fructele deşertăciunii. Ce avea el în comun cu toţi oamenii pe lângă care trecea? Dorinţa de a trăi, de a avea certitudini favorabile, de a se considera la adăpost de primejdii şi nedreptăţi? Nevoia de iubire, fascinaţia puterii? Teama? Invidia? Vanitatea? Paşii îl purtau pe străzi pe care nu-şi amintea să fi mers vreodată. Pentru simplul motiv că nu avusese de ce s-o facă. „Mi-e scârbă de toţi oamenii” îşi spuse el. „Nu sunt decât nişte vite încălţate. Au impresia că nimic rău nu li se poate întâmpla. Iată-i pe acei domni distinşi, mândri de eleganţa lor, prosperi, gata să-ţi dea lecţii de reuşită, să-ţi spună că viaţa e o afacere, să te convingă că bunăstarea unora se întemeiază pe mizeria altora şi că ar fi cazul să te numeri printre cei care ştiu să profite de orice conjunctură favorabilă. Sau uită-te la bărbaţii ăia doi, sunt nişte înfrânţi mai mult ca sigur, hăituiţi de neajunsuri, storşi de vlagă, priveşte-i cum se complac în nimicul care îi înconjoară. Sau priveşte-l pe tipul din colţul străzii. Are un nume de faimă, e un artist binecunoscut. Are impresia că operele sale neagă nimicul pentru că nimicul e singurul lucru care trebuie negat. A scris tomuri întregi, e celebru, dar toată opera lui e un vax ca şi nimicul pe care îl neagă.” Ajunse în gară şi ceru un bilet. Insul de la ghişeu, o namilă imundă cu ochii bulbucaţi şi cu un surâs idiot în colţurile buzelor subţiri, i-l înmână continuând să rânjească prosteşte ca şi cum ar fi intenţionat să-i spună: „Ştiu, degeaba vă ascundeţi, sunteţi marele nostru filosof, nu-i aşa? Chiar şi în gara asta sumbră se găseşte cineva care să vă recunoască. În locul dumneavoastră aş fi încântat să-mi dau seama că sunt o figură atât de celebră pentru că omul ce-şi poate dori cu mai nestinsă ardoare decât să se ştie proiectat, sublim şi irevocabil, pe culmile unei glorii la care prea puţini sunt cei hărăziţi să răzbată?” Se gândi din nou la Genoveva, la femeia pe care o iubise şi care îl părăsise, care se dusese la naiba s-o ia copleşită de dorul ei neînfrânt de aventură. O cunoscuse cu doi ani în urmă într-o mirifică seară de toamnă. Atunci ea îl oprise întrebându-l dacă nu cumva era însuşi autorul cărţilor ei preferate şi el îi mărturisise că da, era chiar el, în persoană, şi ei îi fusese cu neputinţă, şi poate nici nu dorise să-şi mascheze emoţia pe care o încerca la întâlnirea cu o personalitate de asemenea calibru. Atunci el se simţise predispus să-i împărtăşească unele din gândurile lui cele mai intime, din frământările lui cele mai obsedante. Îi destăinuise Genovevei că îi vorbise doctorului despre dimineţile când se trezea singur pentru că se culcase singur, dimineţile când se trezea mahmur simţind cum noaptea se insinua prin orbitele goale ale ceţii, cum noaptea se scutura de vise şi de lacrimi ca un câine orb lingându-şi rănile, când parcă intra cu chiu cu vai într-o scorbură din care nu putea să mai iasă. Şi doctorul îi zisese că suferă de insolaţie de lună. Îi zisese că toţi indivizii atinşi de insolaţia de lună suferă de propriile lor umbre. Genoveva îi zisese că şi ea suferă de insolaţie de lună. Apoi el îi destăinuise că de o vreme era incapabil să mai scrie ceva. Şi asta, poate, din cauză că nu mai simţea nici un imbold de nici o natură. În viaţa lui trebuia să-şi pogoare harul inspirator o femeie. Şi iată că numai după doi ani Genoveva îl părăsise, încarnarea visului lui se dematerializase şi el se prăbuşise din nou în deplorabila stare a individului hăituit de năluci, înconjurat de fantasme şi chinuit de remuşcări. Îl părăsise într-o mohorâtă seară de toamnă şi de atunci el îi scrisese numele pe frunzele întomnate, pe geamuri, pe sticle, pe ziduri, pe vagoane, pe copaci, pe maşini, prinsese momentul prielnic şi îi scrisese hoţeşte numele oriunde fusese cu putinţă şi de aceea o aşteptase. Cu speranţă. Cu răbdare. Dacă ea ar fi întrebat păsările, acestea i-ar fi răspuns: „Te aşteaptă”. Dacă ea ar fi întrebat valurile şi umbrele şi stelele şi arborii ar fi putut auzi aceleaşi cuvinte: „Te aşteaptă”. Dacă ea ar fi întrebat ecoul. Dar nu, ea nu avea să se mai întoarcă vreodată. Sala de aşteptare se umplu de lume, de chipuri ce i se păreau nefiresc de cunoscute, chipuri pe care ar fi vrut să le uite, să le facă dintr-o dată nevăzute, şi se duse pe peronul pustiu şi în amurgul acela răcoros şi plumburiu privi câmpul gol ca şi cum acolo ar fi fost o cale ferată, ca şi cum acolo ar fi putut să ajungă vreun tren. Porni din nou, urmat de credinciosul său câine şi nici nu-şi dădu seama când ajunse pe plajă. Vedea o siluetă undeva, departe, la capătul digului, ceva aproape indistinct şi totuşi mişcător în neclaritatea sa.

„Omul, această îndepărtată siluetă”, îşi spuse el păşind alene prin amurgul în care începuse să bată un vânt potrivnic. Făptura din depărtare îşi pierdu până şi vagul contur. „Bărbat sau femeie să fi fost?” se întrebă Plinus, şi-şi răspunse: „Nu ştiu de ce aş înclina să cred că era femeie. Pentru că femeia este păcatul, iar bărbatul întruchiparea păcătosului. Deşi nu există formă care să nu fie reductibilă la propria ei aparenţă, la imaginea falsă pe care o are despre sine”.

Amurgul îşi desfăşură voalurile întunecate, fluturându-le în semn de bun rămas şi de tristă despărţire. Plinus îşi privi câinele, simţindu-se privit de acesta. Marea era liniştită şi limpede ca o oglindă ce-şi reflectă visul. Paius îşi aprinse o ţigară şi încercă să regăsească în adâncul memoriei sale acele amurguri în care sufletul său se contopise cu lumina pentru a se risipi în noaptea fără de capăt a singurătăţii. „Marea ca un elogiu al corăbiilor scufundate” îşi spuse. „Şi nu ştiu de ce mi-e teamă. Căci sunt seri când nesăbuinţa acestei lumi mă sperie. Întunericul aduce teama, şi teama pe care o laşi să triumfe dezumanizează. Monştri închipuirii capătă consistenţă când le dăm voie să devină puternici. De aceea, orice lucru frumos este o parte din sufletul omului, sau, altfel spus, frumuseţea fiecărui lucru vine din sufletul nostru. Să admitem, deci, că frumuseţea este nevoia de eternitate a spiritului. Întrucât doar în faţa frumuseţii timpul se pleacă recunoscător. Dar frumos poate fi şi dracul când îşi pune perucă. Aici este marea noastră dilemă. Căci înainte de a admira grandoarea piramidelor trebuie să ne amintim că nedreptatea a avut dintotdeauna nevoie de fast, iar mistificarea de aparenţe strălucitoare. Ne agăţăm de imaginea paradisului pentru a nega infernul. Eu însumi m-am amăgit uneori că-mi este bine. Acum, însă, am convingerea că mi-a plăcut să plutesc la suprafaţa cuvintelor, că m-a încântat strălucirea, oricât de falsă, a unor expresii dominate de ambiguitate, că am trăit liniştit într-o uşoară beţie de cuvinte, obişnuit cu oglinzile singurătăţii ce mă arătau, zi de zi, tot mai singur, sperând, totuşi, că între totul şi nimic există mereu ceva care seamănă cu iubirea. De aceea m-am încăpăţânat să umplu în sute de nopţi filele de hârtie cu litere mărunte, litere izvorâte din teamă şi vanitate, înghesuite unele în altele ca nişte războinici istovindu-se în arşiţa timpului, litere agăţându-se unele de altele pentru a nu pierde sensul luptei pe care urmau s-o desfăşoare, o bătălie cu uitarea, cu facilul compromisului, cu mistificarea poleită în cuvinte de paradă, până am înţeles că o mână întinsă prieteneşte spre tine sau o privire pe care o întrezăreşti în întuneric şi care te imploră să n-o părăseşti, ce altceva să fie mai omenesc şi mai plin de semnificaţie?” Mergea pe plajă, sub umbrelă, urmat de credinciosul său câine, şi avea impresia că străbate un muzeu ale cărui exponate îşi pierduseră orice valoare devenind desuete, stupide, de prost gust. I se părea că e doar o umbră a trecutului ce trebuie să înfrunte aceleaşi dezamăgiri de odinioară, să caute zadarnic consistenţa unor imagini prefăcute-n fum. Alunecase ani în şir pe aceleaşi străzi cufundate în tăcere şi mizerie şi rămăsese un bărbat singur, străbătând aceleaşi întunecate încăperi ale memoriei, acolo unde atâtea lucruri încetează să mai existe pentru că, poate, nici n-au existat cu adevărat vreodată, acolo unde se ivea din când în când frumoasa şi misterioasa Genoveva, îmbrăcată în aceeaşi rochie simplă, de stambă înflorată, cu ochii ei mari şi verzi, aţintiţi asupra cine ştie cărei erori regretabile, asupra cine ştie cărei imposibile nemărginiri, şi privirea ei căuta parcă o umbră în lumina purităţii modelând amintiri incerte, aurării inutile, chipuri de ceară într-un muzeu pustiu, figuri albăstrite de teamă şi nemişcare, bibelouri sparte domesticind întunericul, împinse de o mână nefericită în gândurile lui. „Ce repede trece timpul” îşi zise Paius şi continuă: „Parcă ieri eram un copil fericit şi azi am ajuns să lupt din greu pentru un strop de fericire. Desigur, când te simţi singuri te simţi în primul rând vinovat faţă de tine însuţi căci n-ai ştiut să eviţi apariţia acelor zile când tot ce faci ţi se pare zadarnic şi tot ce te înconjoară se dovedeşte a-ţi fi împotrivă. Atunci ai vrea să te adresezi cuiva, să-ţi strigi însingurarea pe care n-o mai suporţi, să ai dintr-o dată convingerea că lângă tine se poate afla o făptură dispusă să te înţeleagă, să te regrete, să te accepte, să te iubească. Tocmai de aceea învăţăm să fim buni, să fim singuri. Şi asta, la naiba, până ni se face dor de un ţărm ce nu mai există. Pentru că tristeţea înseamnă depărtare şi imperfecţiune. Şi chiar dacă fiecare zi aduce ceva bun şi inedit, un cântec melodios sau o mătăsoasă adiere, un fluture rătăcit sau o delicată şi blândă iluzie strălucind în amurg, chiar dacă ai impresia că uneori te înalţi atât de sus încât de acolo poţi scruta paradisul, ei bine, cu toate astea doar aparenţa poate fi socotită perfectă, doar ea ne oferă imaginea falsă a perfecţiunii.” Şi-şi amintea că băieţelul acela strecurându-se stingher pe lângă ziduri roase de priviri potrivnice, atras de bizare străluciri ce păreau îndepărtate jocuri de artificii, miraculoase focuri bengale, băieţelul acela era chiar el, îmbrăcat în costumaşul lui de vânător, cu pălăriuţă şi pană la pălăriuţă. „Ce băieţel simpatic” spuneau mătuşile lui şi se retrăgeau în câte un colţ paraginit al fostelor lor desfătări şi pasiuni. Şi Paius i-ar fi spus băieţelului acela că timpul nu trece uneori decât pentru a îngroşa contururile unor ierni jefuite de zăpadă sau pentru a împrăştia peste umbrele nopţii cenuşa decimatelor iubiri. În clipa aceea Paius îşi luă rămas bun de la nostalgicul său câine şi, cu umbrela deasupra capului, intră în mare spunându-şi că există insule ale deznădejdii la care acostează o sumedenie de vaporaşe cu steguleţe multicolore din care coboară tot felul de călători veseli, că există depărtări ale speranţei dincolo de care totul nu mai e decât depărtare. Şi astfel, încet, încet se cufundă pentru totdeauna în valuri.

 

Plictisul

 

– Văd că eşti cam plictisit, Luminăţia Ta, îi zise Axus Culus cel Înţelept păşind demn spre patul unde suveranul era întins.

– Aşa e Axus, plictisit, bine zici. Şi mă întreb: dar de unde atâta plictiseală? zise împăratul aşezându-se într-o rână.

– Din adâncul sufletului, Majestate.

– Aşa e, Axus, din adâncul sufletului. Cred că trec printr-o perioadă nu tocmai propice creaţiei.

– Este momentul acumulărilor când ceva se sedimentează.

– Ceva da, dar ce?

– Asta vom afla la timpul potrivit, când ideea se va coace şi consolida îndeajuns pentru a putea fi despicată în patru.

– Tot ce simt este că nu am chef de nimic.

– E firesc. Cred că toate marile opere s-au născut din plictisul unor oameni care au simţit nevoia să creeze ceva pentru a-şi îneca plictisul.

– Înclin să-ţi dau dreptate.

– Dreptatea e lucrul cel mai relativ.

– Asta o ştiam şi eu.

– Tocmai din cauza asta am şi spus-o. Pentru că trebuie să ne amintim mereu ceea ce se întâmplă să uităm de cele mai multe ori. Între plăcerea de a uita şi responsabilitatea de a ne aduce aminte preferăm prima ipostază admiţând-o mai etică pe a doua.

– Şi nu avem dreptate?

– Desigur, Măria Ta, avem perfectă dreptate.

– Dar ce sens au toate aceste discuţii, Axus, ce sens? Cred că asta e întrebarea esenţială.

– Sensul trebuie căutat în noi înşine. Sensul fiecărui lucru suntem noi înşine.

– E confuz dragul meu Axus, e ambiguu. Am tins întotdeauna spre o anume concreteţe, spre o anume simplitate, spre o anume acurateţe.

– Aşa e Luminăţia Ta, uneori mă las şi eu furat de frumuseţea unor expresii obscure.

– Vezi, aici e partea proastă. Că ne lăsăm prea uşor furaţi. Şi atunci zic: de ce? Ştii de ce? Pentru că scăpând de propria noastră prostie dăm peste prostia altora care nu pot scăpa de propria lor prostie şi care, în plus, mai dau şi peste prostia altora. Este un lucru aşa de evident încât mă şi mir că nu a fost remarcat până acum.

– Eu zic că nu trebuie să ne mai mire nimic.

– Ba nu, Axus, să ne mire, eventual să ne şi doară. Ştii cât eram ieri de supărat. Dar ştii de ce eram aşa de supărat? Pentru că meditam foarte profund la sensul acestei existenţe.

– Este un motiv întemeiat, recunosc.

– Şi ştii cum am sfârşit? Prin a mă plictisi. Îmi venea să urlu de plictiseală. Şi mi se pare că la un moment dat chiar am început să urlu.

– N-am auzit nimic Majestate.

– Cu atât mai bine pentru tine şi cu atât mai rău pentru mine.

– Eu zic că dacă tot e să urli mai bine să nu te audă nimeni.

– Şi eu zic la fel. Când vezi cum unii urlă numai ca să-i audă toată lumea, îţi vine la rândul tău să urli fără să te audă nimeni.

– Şi cât e de greu.

– Şi de necesar în acelaşi timp.

– De multe ori am impresia că tot ce e greu e şi necesar.

– E greu de multe ori şi nu e necesar, dar măcar ai scuza că n-ai fost în stare să faci lucrul acela pentru că nu era necesar chiar dacă, să zicem, ţi-ar fi plăcut să-l faci dintr-un considerent sau altul de natură să-ţi ofere o satisfacţie sau alta.

– Şi eu sunt de aceeaşi părere şi pot spune că am trecut eu însumi prin situaţii de genul acesta.

– Şi totuşi, mă plictisesc, Axus. Azi noapte am avut un vis cumplit. Se făcea că nu mai eram împărat. Umblam desculţ şi flămând pe un drum îngheţat şi nu ştiam încotro mă îndrept şi mă temeam de locul în care urma să ajung. Şi mi se părea că voi muri curând. Atunci am zărit zidurile unei cetăţi spre care înaintam şovăielnic şi temător. Cetatea aceea era pustie şi vântul sufla lugubru. Am pătruns într-un palat care mă impresiona prin fastul şi strălucirea lui. Care mă înspăimânta prin pustietatea lui. Din tavan cădeau picături de sânge. Şi sângele era cald şi simţeam cum mi se prelinge pe obraji şi cum îmi alunecă pe sub veşminte. Apoi, deodată, în jurul meu se iviră o sumedenie de curteni ce-mi erau cunoscuţi. Se plecau supuşi şi smeriţi în faţa mea, surâdeau încercând să-mi câştige încrederea şi bunăvoinţa. Şi sângele le murdărea hainele şi le mânjea obrajii. „Opriţi desfrâul, opriţi cruzimea!” am strigat. Atunci se făcu din ce în ce mai întuneric. Şi-mi era nespus de teamă în întunericul acela izvorât parcă din cele mai cumplite tenebre. Şi mi se părea că mă scufund necontenit şi dădeam disperat din mâini şi din picioare crezând că în felul acesta mă pot ridica la suprafaţă. Şi când se făcu din nou lumină pământul era crăpat de uscăciune. Şi vântul şuiera ca un blestem. Şi eram singur pe pământul acela sterp şi ştiam că acolo voi muri şi că orice suflet sfârşeşte în desnădejde. Atunci în faţa mea s-a ivit o femeie bătrână, ştirbă, cu nasul mâncat de boală, care mi-a spus: „Vai ţie, împărat neghiob, scursură infectată de gânduri mârşave, odraslă a desfrâului şi unealtă a nesocotinţei. Unde te duci tu, puiule, ce cauţi tu, puiule, în lumea asta pe care oglinzile o vor arăta tot mai dispreţuitoare, mai cinică, şi pe care timpul o va face tot mai efemeră?” „Pleacă de aici, babo!” i-am strigat eu, dar ea râdea şi-şi dezgolea gingiile vineţii şi ochii ei străluceau ca păcatul.

– Simple vise, Majestate, zise Axus Culus cel Înţelept privind spre fereastră.

– O, Zeus, ce plictiseală! zise împăratul căscând cu multă poftă, după care rămase cu privirea aţintită asupra unui punct fix.

 

Despre Elchirina

 

Era prima zi a verii când se născu Visus Plagus, fiul Elchirinei zămislit de aceasta când ducându-se ea în oraşul preoţilor pentru a cere iertăciune asupra păcatelor săvârşite şi nesăvârşite încă de către ea în scurta ei viaţă pe care cu mila zeului o trăise până atunci se rătăci pe străzile acelea întortocheate şi cum nu cunoştea pe nimeni în oraşul acela în care se aflau o sumedenie de catedrale se aşeză lângă un copac şi închise ochii şi adormi. Multe visă Elchirina în noaptea aceea: şi bărci goale plutind pe râu, şi baloane colorate înălţate de vânt, şi raze de soare străpungând desişul frunzelor, şi păsări briliantine îmbrăţişând depărtarea, şi îngeri în pulberi de aur, şi turnuri de aur răsfrânte în adâncul oglinzilor înceţoşate, şi lebede alunecând pe luciul apelor nemişcătoare, şi cai albi aburind răcoarea dimineţii. Şi când îşi ridică pleoapele avu impresia că o moleşeală ciudată pusese stăpânire pe ea. Vedea alaiuri împărăteşti ivindu-se din mare. Bărbaţii aveau armurile ruginite, iar goliciunea femeilor era acoperită de alge. Atunci Elchirina începu să alerge temându-se că oamenii aceia veniseră s-o răpească pentru a o lua cu ei în adâncuri. Şi ajunse pe un câmp unde strânse o mulţime de flori. Abia într-un târziu se întoarse acasă. Şi iar se lăsă în voia viselor. Şi se trezi plângând şi îi fu teamă să mai adoarmă. Era foarte urâtă şi locuia singură într-o căsuţă dărăpănată de la marginea satului. Văzând-o borţoasă, unii încercară să afle cine fusese nenorocitul care se culcase cu o asemenea pocitanie. Cum nu-l aflară, ziseră că sluta se dăduse câinilor şi hotărâră s-o alunge. Şi oriunde se ducea ea acum, era de peste tot izgonită. Chipul ei căpătă culoarea lutului ars, iar ochii ei începură să rătăcească speriaţi printre lucruri. Căci toţi ceilalţi o goneau strigându-i cuvinte de ocară. Atunci se ascunse în pădure şi acolo îl născu pe Visus Plagus obişnuindu-se şi cu vietatea monstruoasă care îi cutreiera visele şi căreia i se dăruia cu sălbăticie.

 

Despre Visus Plagus

 

Şi Visus Plagus crescu hrănit cu fierturi din ierburi amare. Mama lui îl învăţă să scrie şi să citească aşa cum şi pe ea o învăţase mama ei care fusese prinţesă. Într-o zi Elchirina îi povesti fiului ei: „Sărmana mea mamă. A fost arsă pe rug din pricina mea, căci tatăl meu, care era un înalt demnitar, văzându-mă, a spus: „Eu nu pot avea o fiică aşa de urâtă. Este cu neputinţă să fi contribuit la zămislirea unei progenituri aşa de disgraţioase. Acest copil urât şi nefericit constituie dovadă clară şi de netăgăduit că soţia mea, Olimpia Pecineaga, m-a înşelat. Cred că este o vrăjitoare. De aceea am hotărât ca soţia mea necredincioasă să fie arsă pe rug, iar odrasla păcatului ei diavolesc să fie alungată din cetate” mai spuse tatăl meu pe care îl chema Carlos Vasile. Şi astfel m-am trezit singură într-o lume căreia nu-i descopeream decât răutatea. Răutatea şi lăcomia. Aveam zece ani şi eram îmbrăcată într-o rochie albă, de dantelă, împodobită cu mărgele multicolore. Apoi m-am obişnuit ca oamenii să-mi arunce cuvinte de ocară. Uneori mă duceam la râu pentru a-mi privi chipul şi mi se părea că voi muri de frig şi tristeţe”.

Visus Plagus obişnuia să cânte din fluierul pe care şi-l făurise singur. Aflase de la mama lui că oamenii sunt răi. El, însă, era hotărât să nu facă vreun rău cuiva. Da, era hotărât să nu facă nimănui nici un rău.

 

Visus Plagus este invitat la palat

 

În Împărăţia Cailor, după ploaia aceea belestemată, toate reintraseră în normal. Leonardus Caius Artistul ameninţa, însă, că este pregătit să dezlănţuie noua sa capodoperă. Când râdea i se vedeau toţi dinţii care erau îmbrăcaţi în aur. Se ştia că împăratul era pe jumătate nebun şi că erau zile, destule, când spărgea şi mutila cam tot ce întâlnea în cale, excepţie făcând doar impresionanta sa colecţie de nuduri. Câteodată era aşa de nervos încât în furia lui oarbă ar fi în stare să ucidă pe oricine, excepţie făcând doar Axus Culus cel Înţelept care era invidiat pentru acest privilegiu.

Într-o bună zi împăratul auzi vorbindu-se despre un tânăr poet pe nume Visus Plagus care, se zvonea, ar fi fost un priceput stihuitor. Leonardus, care iubea poezia aşa cum un sărac iubeşte banul, îşi exprimă dorinţa ca tânărul poet să fie adus la palat pentru a-i desfăta şi răsfăţa pe curteni cu atât de preţuitele compuneri poetice pe care doar o minte lunecând prin lumina întunericului izbuteşte să le scoată la iveală. Toţi curtenii erau strânşi în marea sală de festivităţi şi şuşoteau în aşteptarea suveranului care îşi făcu apariţia însoţit de împărăteasă. Erau acolo Cavernagio Carnavalis, ministrul geografiei variabile şi al îmbunătăţirilor funciare, Bimbirico Bimbicore, ministrul purtării şi-al chiţibuşurilor, Mucalitu Guru, ministrul de război, Arvunito Per Ingroso Peladoso, ministrul treburilor dubioase şi-al informaţiilor incerte, Pitirimbau Pitirimbel, cunoscut în cercurile intime şi sub numele de Belbau, ministrul jucăriilor stricate, Aranjvunel Arastot, ministrul canalizărilor şi-al filosofiei, Bombardiero Bicoz Tiprego, ministrul calamităţilor naturale, Amortizmento Vezipuci, ministrul relaţiilor extraconjugale, Habar Abar Brahim Rahim, ministrul pieţelor şi-al afacerilor oneroase, precum şi foarte cunoscutul Harşavenit Bubu, cel care începând prin a fi copist şi devenind scrib, scribălau şi compilator îşi dobândise faima pe vremea când nu se ştia decât despre un singur pol datorită expresiei „Decât un pol, mai bine doi”, expresie ce a condus apoi la importante şi istorice descoperiri geografice şi care deţinea funcţia de ministru al decăderii, umezelii, defăimării, libaţiilor, tautologiei şi labilităţii. După ce se aşeză pe tron şi tuşi de trei ori, Leonardus, care era o masă compactă de grăsime şi intenţii contradictorii, făcu semn ca muzica să înceteze şi rosti un discurs în care elogie forţa artei poetice de a ne apropia de sublim. „Cine nu gustă poezia înseamnă că nu poate gusta adevăratele bucurii ale vieţii, spuse el printre altele. Înseamnă că s-a născut şi va muri fără să înţeleagă de ce. Cuvintele sunt semnele cel mai greu de strunit. Îţi trebuie o răbdare îngerească şi o nebunie constructivă pentru a le umaniza sălbăticia. Căci trebuie să înalţi o pădure întreagă pentru a fi unul din arborii ei. Cine nu se lasă furnicat de vraja cuvintelor înseamnă că se târăşte pe pământul acesta noroios fără să-i descopere aromele tăinuite. Înseamnă că poate privi cerul fără să se ruşineze”.

Atunci fu chemat poetul. Multe dintre curtezanele aflate acolo oftară văzându-l, iar două chiar leşinară. Căci poetul era un tânăr frumos, cu o privire blândă şi netămătoare.

– Cum te numeşti? îl întrebă Leonardus.

– Visus Plagus, Luminăţia Ta, răspunse acesta.

– Ai fost adus aici pentru a ne recita câteva dintre mirificele tale stihuri, zise împăratul. Dacă vor fi aşa de bine înfăptuite pe cât se zice, te voi primi printre oamenii mei care constituie crema societăţii. Sunt artişti de toate felurile, actori şi acrobaţi, pictori şi muzicieni, filosofi, jongleori şi iluzionişti, dansatori şi cărturari, astronomi şi alchimişti, medici, falsificatori, informatori, arhitecţi şi potentaţi, ofiţeri superiori şi miniştri, într-un cuvânt toată lumea bună a regatului. E o mare cinste, un blazon să te şti inclus în această societate aleasă. Deci să te auzim.

Băiatul despături o bucată de hârtie şi cu glasul său diafan, izvorât din pădurile virgine ale adolescenţei, recită câteva poeme. Un murmur de satisfacţie răzbătu din mulţime când împăratul îşi arătă satisfacţia.

– Poemele tale mi-au plăcut sincer, spuse Leonardus într-un târziu. Desigur, nu sunt geniale, dar se apropie mult de genialitate. Ele au izbutit, pentru câteva clipe, să ne facă să întrezărim prin ceaţa cuvintelor imaginea sublimă a lucrurilor. Dragul meu, fii binevenit printre noi, spuse împăratul. Începând de azi te poţi numi fără regrete şi fără sfială unul de-ai noştri.

– Din păcate nu pot să rămân aici, spuse băiatul.

– Mă dezamăgeşti sincer, mărturisi Leonardus cu glasul său cavernos. Ce te nemulţumeşte atât de profund sau ce voce a depărtării te cheamă cu atâta insistenţă şi într-un mod atât de ispititor încât să te forţeze să pleci de unul singur pe coclauri? Aici poţi avea aproape tot ce-ţi doreşti, dacă nu cumva îţi doreşti ceea ce nimeni nu poate dobândi.

– Menirea mea este să ajung până la zeu, răspunse Visus.

– Până la Zeu! se miră împăratul şi împreună cu el toţi curtenii.

– Da, până la Zeu, răspunse ferm băiatul.

– Asta schimbă radical situaţia, afirmă suveranul. Asta înseamnă că vrei să arunci asupra lumii o grea sfidare.

– Vreau tocmai să alung sfidarea ce apasă asupra lumii, zise Visus şi în ochii lui mari şi senini se întrezăriră crestele abrupte ale speranţei.

– Te amăgeşti dacă crezi că vei câştiga, spuse Leonardus surâzând cu dispreţ.

– Mai bine să te amăgeşti că vei câştiga decât să te amăgeşti că nu-i nimic de câştigat, răspunse tânărul poet.

– Aş vrea să te pot compătimi, zise împăratul. Oricum, drumul ţi-e deschis, eu unul, cel puţin, n-am intenţia să te reţin. Dar să nu-ţi închipui că vei fi mai mult decât un învins. Ţi-o spun eu care n-am vrut nimic şi-am avut mai mult decât aş fi meritat, căci dacă aş fi meritat mai mult aş fi avut mai puţin. Mulţumeşte-te cu darurile cu care ai fost hărăzit şi nu încerca să schimbi ceea ce, de fapt, nici nu se poate schimba. Nu tulbura odihna şi reculegerea Zeului căci vei fi pedepsit. Nu îndrăzni să pângăreşti acolo unde totul pare imaculat, nu huli acolo unde trebuie să te pleci smerit până la pământ şi să glorifici. Tu ce părere ai Axus? îl întrebă împăratul pe înţeleptul său slujitor.

– Cum aş putea avea altă părere când părerea Majestăţii Voastre este atât de pertinentă, zise acesta gândindu-se undeva, departe, la cine ştie ce limpezimi tulburate de îndoială. Apoi muzica se făcu din nou auzită şi curtenii se lăsară în voia ei ca nişte corăbii părăsite pe o mare înfurtunată. Visus Plagus dorea să fie singur şi se duse în grădină. Era o noapte plină de duhuri potrivnice şi de miresme nebune. Tânărul poet merse de-a lungul aleilor înguste recăpătându-şi încrederea în sine. La capătul unei alei îl văzu pe Axus Culus cel Înţelept care stătea pe o bancă şi citea la lumina lunii. Visus Plagus se opri în faţa lui pentru a-şi lua rămas bun.

– Dacă n-aş fi atât de bătrân aş merge cu tine, îi zise înţeleptul. Dacă n-aş fi atât de bătrân aş avea curajul să cred că nimic nu e zadarnic, mai spuse acesta şi se cufundă întristat în lectură.

 

Curtea de vis a vis

 

În zilele următoare Axus Culus cel Înţelept stătu mai mult închis în camera sa, o cămăruţă ce i se părea, de fiecare dată, la fel de neprimitoare, o încăpere în care soarele pătrundea anevoie şi unde, uneori, nu avea curajul nici măcar să viseze. Aici îşi petrecuse ani întregi privind pereţii şi aşteptând ca uşa să se deschidă şi cineva, indiferent cine, să-i spună: „Iată, am venit, am izbutit să ajung până la tine”. Câteodată avea impresia că uşa se va deschide şi atunci, parcă, toate obiectele din jur căpătau o anume strălucire. Apoi îşi dădea seama că nu avea rost să se amăgească şi că trebuia să se mulţumească cu puţinul ce-i fusese dat. Prin mica fereastră vedea până de curând, în fiecare dimineaţă, câteva minute, o femeie tânără şi frumoasă jucându-se cu un băieţel în curtea de vis a vis. Femeia râdea fericită, iar băieţelul alerga în jurul ei, i se agăţa de fustă pus pe noi şi noi giumbuşlucuri. Înţelegea perfect bucuria tinerei femei, dragostea ce o învăluia. Îi plăcea să-i privească şi i-ar fi rugat să nu dispară aşa de curând, să-şi continue joaca nevinovată pentru că undeva, la o mică fereastră, era cineva căruia îi plăcea să-i privească. De fapt, era singura bucurie pe care şi-o putea permite sau la care avea dreptul. Apoi veni o vreme când cei doi nu mai apărură şi cămăruţa i se păru şi mai pustie, aproape de nesuportat. Curtea de vis a vis era mereu dezolant de goală. Cu toate acestea, în fiecare dimineaţă, dintr-o pornire pe care nu şi-o putea reprima, se ducea la fereastră şi aştepta ore întregi apariţia tinerei femei şi a băiatului cu care aceasta se juca. „Poate că azi se vor ivi, poate că azi vor simţi că am nevoie de prezenţa lor” îşi spunea privind cu răbdare prin fereastra îngustă, în curtea de vis a vis. În cele din urmă ajunsese la concluzia că nu trebuia să-şi mai facă astfel de iluzii. Chiar detesta faptul că îi văzuse, că participase, într-un fel, la joaca lor copilărească. Prefera să stea pe scaun, cu o carte în poală, să privească pereţii şi să se gândească la tot felul de lucruri ce nu i se întâmplau niciodată. În dimineaţa aceea, însă, simţi un imbold teribil să se ducă din nou la fereastră şi să se uite în curtea de vis a vis. Simţea că de acolo cineva îi chema privirea, că era prea singur. Trase perdeaua şi o văzu pe tânăra femeie rezemată cu spatele de zid, într-o nemişcare ce se prelungea fără rost, ca şi cum, la rândul ei, ar fi aşteptat apariţia cuiva, a unei fiinţe dragi. „Ştiu ce te face să suferi” ar fi vrut să-i strige, dar nu avu curajul. Peste câteva clipe tânăra femeie îşi ridică ochii spre mica fereastră şi rămase aşa, cu privirea aţintită spre locul acela dând impresia că acolo ar fi putut exista cineva în stare s-o înţeleagă şi s-o ajute.

– E absurd, îşi spuse el fără să înţeleagă de ce avea impresia că liniştea aceea din jur îl detesta. Şi poate avea poftă să se ducă undeva, departe, să meargă desculţ prin praful unui drum de ţară, să înnopteze într-un han uitat de lume, undeva, departe, la capătul pământului. Ar fi ajuns într-o încăpere spaţioasă, luminată de nişte candelabre enorme. S-ar fi întins pe patul pufos simţind cum în trupul lui bătrân se cuibăreşte odihna cea binefăcătoare. Apoi şi-ar fi dat seama că se scufundă. Ar fi alunecat în gol incapabil să se agaţe de ceva şi, de fapt, nici n-ar fi existat ceva de care să se poată agăţa. Şi-ar fi spus numai că e absurd să râdă. Ar fi râs în hohote şi râsul său ar fi răsunat în nimicul care l-ar fi înconjurat inexorabil. Ar fi continuat să râdă până s-ar fi lovit de o materie dură, colţuroasă, care l-ar fi obligat să scoată un strigăt de durere. Apoi ar fi deschis ochii, ar fi privit cerul şi-ar fi înţeles că locul lui nu era pe pământ, printre oameni.

 

Expediţia

 

Visus Plagus porni la drum într-o dimineaţă de iarnă. Se îmbarcă pe o corabie prăpădită care se scufundă curând şi se trezi pe o insulă locuită de canibali care îl înlănţuiseră de un stâlp şi-şi sărbătoreau victoria vânătorii dansând în ritmul unui tam tam delirant. Canibalii fură, însă, atacaţi şi capturaţi de nişte piraţi şi Visus ajunse pe o corabie care fu atacată de o altă corabie. Urmă o bătălie pe viaţă şi pe moarte între cele două echipaje. Canibalii profitară de ocazie, se răsculară şi începură să-i muşte pe necanibali. Visus se aruncă în ocean, se agăţă de o plută şi pluti aşa zile şi nopţi în şir până fu pescuit de un pescar care avea o fată deosebit de frumoasă. Bătrânul pescar ieşi în larg şi nu se mai întoarse. Fata acestuia se îmbolnăvi de supărare, precum şi pentru faptul că aşteptase pe ţărm, nesocotind rafalele necruţătoare ale ploii, întoarcerea tatălui ei. Visus se duse să cheme doctorul şi pe drum fu atacat şi bătut măr de nişte bandiţi care îl jefuiră cu neruşinare. Îl înştiinţă pe şerif despre cele întâmplate şi acesta îi mărturisi că bandiţii erau nişte răufăcători pe care el îi căuta mai demult. Însoţit de şerif şi de doctor se întoarse la casa pescarului. Acesta îşi făcuse între timp apariţia, dar tot între timp frumoasa fată îi fusese răpită de bandiţii care îl jefuiseră şi pe Visus. Atunci plecă în căutarea fetei şi după ore de mers istovitor prin hăţişurile pădurii ajunse la tabăra bandiţilor care fuseseră şi ei, între timp, ucişi de indieni. Neavând ce face, Visus plecă mai departe şi străbătu o zonă deşertică până ajunse la poarta unei împărăţii unde fu întrebat ce ştie să facă pentru a i se da drumul. „Ştiu să mă bat în săbii şi buzdugane, să amestec şi să separ substanţe, să compun versuri, să cânt la fluier şi la lăută, să degust, să fac tumbe şi giumbuşlucuri, să pictez, să dansez, să cochetez, folositor fiind oricând şi pretutindeni”, zise el. „Atunci n-ai ce căuta aici pentru că aici vin numai cei care nu ştiu să facă nimic şi cărora nu li se pretinde să facă ceva” i se răspunse şi fu obligat să plece şi merse şi merse şi se prăbuşi în nisip şi fu cules de caravana care se întâmpla să treacă la o mie de ani pe acolo şi dus în coliba şefului caravanei care era ciung, chel, chior, şchiop şi-şi sugea tot timpul un deget, dar a cărui fiică era deosebit de frumoasă. Satul respectiv, însă, era devastat de un monstru, o fiară gigantică strivind totul în calea ei şi înghiţind toate femeile ce-i inspirau convingerea că-s digerabile. Visus se luptă cu monstrul, îl învinse, dar n-o putu salva pe fata şefului caravanei. Aşa că plecă mai departe, fu urmărit de un roi de albine ucigaşe, se prăbuşi într-o prăpastie şi se trezi pe o insulă unde se îndrăgosti de o băştinaşă care era de-o frumuseţe rară, dar care avea prostul obicei să-l confunde de fiecare dată cu altul. În cele din urmă se sătură să tot fie confundat cu altul şi părăsi insula şi ajunse într-un ţinut unde trăiau numai femei ce semănau izbitor între ele. Asemănarea dintre aceste fiinţe era aşa de evidentă încât ai fi fost tentat să juri că erau una şi aceeaşi persoană multiplicată în mii şi mii de exemplare. Visus Plagus se plictisi curând de femeile acelea care nu se deosebeau prin nimic şi care îl tratau ca pe un prizonier şi ajunse într-o ţară unde fiecare vorbea o altă limbă. În ţara aceea Visus Plagus ar fi putut fi cu adevărat fericit, dar avu nenorocul să întâlnească pe cineva cu care vorbea aceeaşi limbă, lucru interzis prin Constituţie, şi atunci fu nevoit să plece şi de acolo şi poposi într-un regat unde, pentru a fi primit, trebuia să rostească un cuvânt pe care nimeni nu-l mai auzise sau nu mai ţinea minte să-l fi auzit vreodată. Şi Visus Plagus spuse „Biliard”. Membrii juriului fură de acord în unanimitate că era un cuvânt pe care nu-l mai auziseră şi-l întrebară pe noul venit despre semnificaţia acestui cuvânt cu o rezonanţă aşa de plăcută. Noul venit mărturisi că este vorba despre nişte bile ce se ciocnesc, răspunsul fu socotit mulţumitor, cuvântul fu introdus în dicţionar, iar Visus Plagus îşi petrecu o vreme în regatul acela pe care miraculosul Sixtus Scriptus îl descrie astfel în monumentala sa lucrare „O, Tempora!” „Era o regiune plină de gropi şi trebuia să fii mereu atent pe unde calci întrucât riscai la tot pasul să-ţi frângi gâtul. Locuitorii acelor meleaguri se distrau făcând gropi pentru a vedea care neghiobi aveau să mai cadă în ele”. Visus Plagus căzu şi el în câteva gropi şi se grăbi să plece şi tot mergând aşa dădu peste o ţară unde oamenii se prefăceau în stane de piatră când cineva rostea cuvântul „bibabububu” care înseamnă a spune cuiva că e un dobitoc, dar care era scos din orice dicţionar, considerându-se că nu mai figurează în vocabularul nimănui. Visus nici el nu cunoştea semnificaţia cuvântului, însă în unele dimineţi, fără să înţeleagă de ce, îl rostea în timp ce-şi făcea toaleta. Şi fu suficient să-l rostească o singură dată pentru ca toţi oamenii din ţara aceea să se prefacă în stane de piatră. În această situaţie se văzu din nou obligat să plece şi aşa, din aproape în aproape, se trezi într-o imensă catedrală albă. Auzea o muzică venind de foarte departe, o muzică a iubirii şi-a suferinţei de parcă iubirea ar trebui să ţâşnească din suferinţă, iar suferinţa să resoarbă iubirea. Auzea o muzică învăluitoare şi obsedantă. Ascultând-o, ţi se părea că alergi printr-o poiană scăldată de lumina curată a unei dimineţi de primăvară. În jurul tău susurau izvoare, se zbenguiau fluturi, iepuraşi şi agere căprioare. Ţi se părea că eşti din nou copilul fericit de altădată când nu ştiai ce înseamnă să ţi se pară că eşti din nou copilul fericit de altădată. Alergând fericit printr-o poiană zămislită din sunete fericite. Tu însuţi sunet pur printre sunetele purităţii. Atunci apăru în faţa lui un bătrân care ţinea în mâini două cupe cu vin.

– Credeam că n-ai să ajungi, îi spuse acesta.

– Era cu neputinţă să nu ajung, răspunse tânărul poet.

– Ar fi fost mai bine să nu te naşti, îi spuse bătrânul.

– Nu cred că m-am născut împotriva voinţei mele deşi tatălui meu nu-i ştiu nici măcar numele.

– Pentru ce vrei ceea ce poate să-ţi atragă mânia celor puternici?

– N-am făcut rău nimănui şi nici n-am dorit să fac cuiva.

– Atunci pentru ce vrei să ajungi până la Zeu? Nu înţelegi că până la el nu vei răzbate decât peste cadavrul meu?

– Dar cine eşti tu?

– Primul păzitor al divinităţii. Am o datorie sfântă. La ce bun această vanitate?

– Lumea e prost alcătuită.

– Oamenii au destinul pe care îl merită.

– Nimeni nu are destinul pe care îl merită.

– Fiecare trebuie să se mulţumească cu ceea ce i se cuvine. Omul suferă pentru că gândeşte deşi gândeşte pentru a învinge suferinţa. El este vinovat că-l acuză pe Zeu în loc să-l iubească. El este vinovat că-şi doreşte ceea ce nu i se cuvine şi că îi cere Zeului ceea ce nu merită. El este vinovat că suferă şi că se revoltă zadarnic împotriva suferinţei. Căci omul a fost născut pentru a cunoaşte toate relele. Iar adevărul şi marele rău se află în tainele care nu mai sunt taine, în miracolele ce nu mai sunt miracole.

– Adevăratul şi marele rău se află în mizerie, ignoranţă şi laşitate.

– Eşti încă prea tânăr.

– Uneori mi-e teamă să nu îmbătrânesc degeabă.

– Mă amuzi, băiete.

– Asta înseamnă că aveţi simţul umorului.

– Am mai multă experienţă. Suficientă experienţă pentru a înţelege că ne agăţăm de fiecare clipă cu speranţa că merităm mai mult şi că timpul face din noi nişte victime, şi asta pentru că fiecare din noi e un colecţionar de nemulţumiri în mai mică sau mai mare măsură. Eu unul, cel puţin, am supravieţuit în numele egoismului şi am invocat cu cinism aspectele profund umane ale generozităţii. Mi-au plăcut elogiile şi fiecare linguşire mi-a hrănit vanitatea. Rob al facilităţii, nu m-am aflat, de fapt, decât într-o permanentă competiţie al cărei singur şi meschin ţel a fost acapararea. Cei puternici se vor şi mai puternici, îmi spuneam eu. Cei bogaţi se visează înotând în bogăţii nesfârşite. Căci cine nu doreşte să domine şi să strălucească, să-şi impună opţiunile şi să obţină privilegii? Poate dumneata eşti prea tânăr sau inapt ca să mă înţelegi. Eu, însă, am acceptat duritatea oricăror confruntări şi m-am aruncat în luptă cu argumente valabile şi greu de combătut care mi-au permis să evit eşafodajele inerenţilor mei adversari şi să întind capcane distrugătoare celor mai puţin dotaţi să le perceapă. Soarta unora este să rămână nişte învinşi. Iată de ce am dorit să înving. Am confundat existenţa cu un câmp de bătaie, aşa este. Cei care se îmbată cu iluzii se trezesc dintr-o dată într-o realitate ce tinde să-i zdrobească. Iar cei ce se ascund în spatele unor principii morale sunt nişte mincinoşi oribili ce-şi maschează eşecul înveşmântându-l în cuvinte menite să înduioşeze. Asta e părerea mea sinceră. Presupun că ţi-am trezit un viu sentiment de repulsie. Ştiu că mă dezaprobi. Dar, după cum ştim, omul se naşte pentru a face ceva bun şi moare întrucât face prea puţin. Şi poate că dumneata vrei să mă întrebi acum până când se va perpetua inechitatea. Iar eu îţi răspund: inechitatea? Dar ce altceva decât o perpetuă inechitate e întreaga istorie a lumii, ce altceva dacă nu o sarabandă de lupte crâncene când fiecare pagină a istoriei păstrează amprentele nevolniciei, când vor fi întotdeauna mai mulţi impostori decât cei ce se opun imposturii şi mai mulţi uzurpatori decât cei hotărâţi să-i condamne şi mai mulţi tirani decât aparenţe. Iată, am în mâini două cupe cu vin. Una dintre ele e otrăvită. Alege-ţi cupa şi să ciocnim. Apoi să bem, mai spuse bătrânul.

Visus Plagus întinse braţul şi cu degetele tremurânde apucă una din cupe.

– Ai câştigat, murmură bătrânul înainte ca otrava să-i ardă beregata. M-ai învins, spuse el, prăbuşindu-se. Visus îl privi fără să simtă nici ură, nici milă, nici remuşcare. Înaintă prin ceaţa înmiresmată până îşi dădu seama că se află în faţa unei femei de o neasemuită frumuseţe.

– Deci tu eşti Visus Plagus, spuse ea mângâindu-i obrazul.

– Da, eu, răspunse el.

– Sunt frumoasă?

– Ai un fel de aripi pe care, poate, doar eu sunt în stare să ţi le văd, îi spuse el.

– Atunci nu mă ucide, îl rugă ea.

– Trebuie să ajung până la Zeu.

– Rămâi aici, te rog, rămâi cu mine.

– Ce-ar putea fi mai dulce decât îmbrăţişarea ta?

– Eşti cel pe care-l aşteptam, cel căruia tot ce am i se cuvine.

– Trebuie să ajung la Zeu, asta e menirea mea.

– Nu-i adevărat, te-ai născut pentru a-mi dărui dragostea ta primind în schimb sufletul meu.

– Îmi ceri şi dai prea mult, spuse el.

– Om fără suflet şi dragoste, îi strigă ea. De ce nu te opreşti? Nu simţi durerea împovărându-te? Nu înţelegi cât suntem de vulnerabili?

– Sunteţi slujitorii unui Zeu nedrept.

– Pe el nimeni nu-l poate învinge. Nici măcar tu.

– Menirea mea este să-l confrunt.

– Vorbeşti mereu de menirea ta. Te minţi.

– Măcar atât să pot face.

– Mai bine acceptă minciuna altora decât propria ta minciună dacă prima te ajută să supravieţuieşti în timp ce a doua e gata să-ţi aducă moartea.

– Dar cine eşti tu? întrebă Visus şi frumoasa femeie răspunse:

– M-am născut în zodia gemenilor. Mama era cântăreaţă la un bar de noapte, iar tata se dădea mare mahăr. Pe urmă, nu ştiu de ce, tata a început să cânte şi mama să se dea mare mahără. Eu am fost o fetiţă tare cuminte. Ştiam multe basme, iar personajul meu preferat era Albă ca Zăpada. Şi a fost chiar o vreme când am umblat prin lume căutându-i pe cei şapte pitici. I-am găsit pe rând şi m-am măritat cu fiecare. Primul dintre ei se numea Bofi şi era genul piticului avar, adică totul pentru mine şi voi descurcaţi-vă cum puteţi. La început părea galant, mă ducea la cele mai dichisite restaurante, apoi, dintr-o dată, nu mai voia să-mi cumpere nici măcar o pereche de ciorapi. „Pa, amice, rămâi cu leaga ta întreagă că eu mă angajez chelneriţă”, i-am spus, şi aşa am şi făcut cunoscându-l pe Cofi într-o cafenea. Cât l-am iubit eu pe Cofi! Era un mare domn şi ce gusturi rafinate avea! Am văzut împreună de zece ori filmul „Pe aripile vântului” şi de zece ori am plâns la filmul acesta cu adevărat cutremurător. Scena când fata cea bună şi nefericită moare pentru că a iubit prea mult şi a crezut prea mult în puritatea iubirii ei îmi este şi acum întipărită în minte. Este ceva care te face să crezi că viaţa este deosebit de nedreaptă, atât în realitate, cât şi în film. Şi nu pot să-mi dau seama ce l-a determinat pe Cofi să se încurce cu altă femeie, ce l-a împins în braţele altei femei. Am suferit enorm din pricina asta. Căci se pare că ne este imposibil să nu ne umplem existenţa cu suferinţe din moment ce zeii nu-şi pot umple timpul decât cu suferinţele noastre. Apoi hazardul a vrut să-l întâlnesc pe Dofi care era un pitic liric şi dionisiac. Prenumele său era chiar Dionisie de unde şi diminutivul Dofi. Atitudinea lui ştrengărească, de copil răsfăţat, mă punea deseori pe gânduri obligându-mă să recurg la tot soiul de stratageme şi subterfugii pentru a-l domoli şi duce cu vorba. Spre exemplu, dacă vedea o jucărie mai fistichie, sau cine ştie ce minge cu buline, făcea un asemenea tărăboi încât mă vedeam nevoită să-i promit că aveam să i le cumpăr. Bineînţeles, nu mă ţineam niciodată de cuvânt. Dofi venea uneori acasă beat turtă şi-mi recita versuri albe până la trei dimineaţa când efectiv simţeam că nu mai suport atâta dramatism poetic. Alteori se uita la mine cu ochii lui mari şi-l legănam şi-i cântam:

„Nani, nani, copilaş,

Dormi precum un îngeraş

Piticuţule poznaş

Să te faci mai golănaş

Să dai iama prin oraş.

Dormi puiuţule uşor

Şi iubeşte mai cu spor

Fii precum un canotor

Pe ape plutind de zor

Că eu după tine mor.

Şi te scoală zvelt şi freş

La nimic să nu dai greş

Banii să-i primeşti doar cheş

Şi mereu să mă iubeşti.”

În final l-am părăsit întrucât nu puteam să-i fiu şi mamă şi amantă în acelaşi timp. Vreo câteva luni după aceea am stat singură dedicându-mă exclusiv literaturii din cele mai vechi timpuri şi până azi. Atunci mi-a ieşit în cale Fofi, un pitic folclorist ce m-a cucerit cu o uşurinţă pe care nici măcar acum nu sunt în stare să mi-o explic. De fapt, e dificil uneori să-ţi explici de ce faci anumite lucruri. Probabil sunt lucruri care nici măcar nu trebuie explicate. Ele apar şi dispar ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Ele există o vreme mai presus de orice logică şi de orice raţiune. În orice caz, între mine şi Fofi se stabilise o relaţie destul de ambiguă în sensul că sentimentele pe care le nutream unul faţă de celălalt erau adeseori contradictorii, adică cu cât vorbeam mai mult cu atât ne înţelegeam mai puţin. Într-o seară s-a stins lumina şi-am rămas singură cu el în lift. „Nu aici, te rog, nu aici”, l-am rugat eu, dar el n-a ţinut cont de rugămintea mea. Ce-a urmat n-a fost decât o prostie, o luptă inutilă, o zbatere caraghioasă. Când s-a aprins lumina ne-a fost jenă să ne uităm unul la celălalt. Din ziua aceea ne-am despărţit. La început am vrut să cred că aş putea să vărs atâtea lacrimi încât să nu mai rămână nimic din mine. Şi tot a rămas ceva până la urmă. Un trup ce nu izbutea să moară, un suflet rătăcit în fauna atâtor priviri insiduoase şi acaparatoare, un suflet atârnând de trupul său aidoma unui stindard zdrenţuit. Am înţeles apoi că şeful meu îmi făcea curte într-un mod din ce în ce mai străveziu. La primele apropouri se dovedise galant, plin de curtoazie, gata să-mi ofere cadouri scumpe, să mă invite la cele mai simandicoase restaurante. Nu ştiu de ce, dar mi-a fost silă să mă culc cu el. Pur şi simplu silă. Şi cred că sila aceasta îmi era provocată de faptul că nu era pitic. Atunci a început să strige că sunt o nebună şi că trebuie să fiu dată afară din serviciu. Şi te rog să mă crezi, avea dreptate. Un şef are întotdeauna dreptate. Chiar şi atunci când nu-şi mai poate reprima ieşirile grosiere. Într-o zi m-a acostat un tânăr pe nume Gofi, student la medicină, băiat fin şi jovial, a remarcat că mergeam la întâmplare, fără nici o ţintă. Ne-am împrietenit repede, l-am invitat la mine acasă, i-am permis să doarmă cu mine. El era al cincilea pitic şi nu prea îi păsa de Albă ca Zăpada. De fapt, şi diferenţa de vârstă dintre noi era prea mare, aproape zece ani. Uneori mergeam pe străzi la întâmplare şi nici măcar nu doream să ajung undeva, aveam impresia că locul în care ar fi trebuit să ajung era mult prea departe, pierdut pentru totdeauna. Atunci am început să-l caut pe Hofi, al şaselea dintre pitici, dar prin toate căsuţele prin care intram nimeni nu auzise de numele lui. E dezolant să cauţi pe cineva despre care nimeni n-a auzit nimic. Şi îţi dai seama cât m-am bucurat când până la urmă am dat peste Hofi într-un bar de zi într-o localitate maritimă unde mă dusesem să-mi petrec concediul de odihnă. Eu eram cu nişte prieteni, pitici şi ei, iar el stătea singuratic la o masă şi părea cufundat în gânduri ce se voiau probabil foarte profunde. De cum l-am observat, mi-am dat seama cine e. Din cinci în cinci minute îşi mângâia barba blondă şi rară şi din zece în zece minute sorbea câte puţin din paharul de coniac pe care îl avea în faţă. Era încă un bărbat tânăr şi destul de provocator. În plus, dădea impresia că nici nu mă ia în consideraţie, preocupările lui momentane fiind atât de savante încât nu-i permiteau să reflecteze asupra mediului înconjurător. Bineînţeles, m-am simţit intrigată, provocată şi dezamăgită. Dar ţin să completez, nu destul de dezamăgită întrucât speram să-l reîntâlnesc în seara următoare nădăjduind în acelaşi timp că şi atitudinea lui avea să prezinte anumite schimbări în bine. Şi, spre marea mea uimire, în seara următoare l-am regăsit la aceeaşi masă, cu acelaşi pahar de coniac în faţă şi, aspect deloc neglijabil, cu aceeaşi barbă blondă şi rară. De data asta era surâzător, desprins, momentan, desigur, de traumatizantele probleme ale existenţei şi, prin urmare, deplin integrat mediului din care făcea parte. I-am cerut permisiunea să mă aşez la masa lui şi m-a acceptat cu evidentă condescendenţă. Vreo câteva minute, din cauza emoţiei cât şi a faptului că nu mă gândisem în prealabil la o introducere care să-i deschidă apetitul verbal, am tăcut întrebându-mă prosteşte ce-ar fi trebuit să spun pentru a mă dovedi inteligentă şi subtilă, demnă şi dezinteresată. Căci Hofi tăcea şi, fără îndoială, eu eram aceea care trebuia să instige la dialog. Din când în când îmi arunca priviri repezi ce lăsau să răzbată un uşor reproş determinat de minutele ce se scurgeau în tăcere prelungind nepermis de mult apariţia primelor cuvinte salvatoare. Au fost, îmi amintesc, câteva minute în care m-am simţit pur şi simplu pierdută, străfulgerată de convingerea că nu voi fi în stare să profit de şansa ce mi se oferise pe neaşteptate. Şi atunci, cu ochii închişi, am spus:

– Să inventăm insule pentru fiecare pasăre ce pluteşte peste ocean pentru a-şi reclădi cuibul iubirii.

După ce am rostit cuvintele acestea am ridicat pleoapele şi-am înţeles că bărbatul din faţa mea avea toate motivele să-şi facă o impresie total greşită despre mine. De altfel, arătam şi destul de rău întrucât nu dormisem toată noaptea.

– Sunt iubiri care urâţesc confundându-se cu vinovăţia, îmi spuse el pe un ton oarecum arogant.

– A fi vinovat în iubire înseamnă a nu iubi până la capăt, am răspuns cu destulă convingere.

– Nimeni nu poate iubi până la capăt fără să moară, îmi răspunse el şi ochii lui deveniră fascinant de albaştri şi înduioşător de trişti. „Acum am pus mâna pe el, n-are cum să-mi mai scape”, mi-am spus şi realitatea a dovedit că nu exageram cu nimic. A doua zi m-am mutat în modesta lui garsonieră şi vreo câteva săptămâni le-am petrecut încercând să ne cunoaştem cât mai bine cu putinţă. Hofi era un tip relativ simpatic, dar uneori se prăbuşea în tristeţi atât de adânci încât părea iremediabil pierdut. Îşi revenea cu dificultate şi nu ştiam ce să mai fac în tentativele mele de a-l înveseli. Îi spuneam tot felul de poveşti nostime, fabulam cu dezinvoltură în încercările mele tot mai fastidioase de a dezvălui aspectele comice ale condiţiei umane, dar el se dovedea, aproape de fiecare dată, teribil de impasibil, nefiresc de reticent. Cert este că seara cădeam moartă de oboseală şi nici măcar de dragoste nu-mi mai ardea. Şi astfel am înţeles cu tristeţe că lui Hofi îi trebuia o femeie cel puţin la fel de tristă şi de neînţeles ca şi el. Eu, de felul meu, eram o fată optimistă, vioaie, jucăuşă, şi nu mă puteam rezuma la mohoreala pe care fiecare zi o aduce tocmai pentru ca noi, prin toate mijloacele de care dispunem, s-o eludăm sau în cel mai rău caz, să-i estompăm efectul malefic. De aceea, inerent, fisura dintre mine şi Hofi se adâncea cu fiecare nouă tăcere deprimantă, cu fiecare nouă înserare încărcată de restrişte. Legătura noastră urma să se destrame mai devreme sau mai târziu, să se spulbere într-un vacarm de impresii contradictorii. Şi lucrul acesta s-a întâmplat la începutul unui aprilie ploios, duşmănos, invadat de câinii vagabonzi ce te atacau în plină stradă şi de telefoane publice de unde îţi era imposibil să vorbeşti. Să fiu sinceră, l-am regretat pe Hofi. Cel mai mult, e adevărat, îl iubisem pe Cofi, dar Hofi îmi intrase în suflet cu tristeţile lui de-a dreptul provinciale, cu tăcerile lui pur şi simplu inatacabile, cu toanele lui greu de suportat de orice femeie cât de cât normală. Îmi intrase în suflet pentru că era nefericit şi pentru că nu izbuteam să-l smulg din ghearele nefericirii, pentru că era singuratic şi avea să rămână una din victimele însingurării. Din toţi cei şapte pitici predestinaţi nu-mi mai rămăsese la dispoziţie decât Jofi. M-am apropiat de el cu teamă şi îndoială. El reprezenta ultima mea şansă. Îmi jucam ultima carte şi aveam impresia că realitatea avea să mă trişeze şi de data asta. Căci în confruntarea cu mine realitatea a trişat cu neruşinare de fiecare dată. Şi aşa cum de altfel şi bănuiam, Jofi îşi declină într-un mod suficient de elegant responsabilitatea pe care, aprioric, ar fi trebuit s-o manifeste vis a vis de suava mea făptură. Iar argumentele de care dispuneam pentru a-i impune cumva această responsabilitate nu erau nici pe departe satisfăcătoare. Mă ofilisem, privirea mea acosta în porturi liliputane ca o corabie obosită de larguri descărcând mărfuri de contrabandă ce îşi pierduseră orice credibilitate pe piaţa declamaţiilor sentimentale. Jofi era un bărbat cult, manierat, cu studii în străinătate, cu ţinuta impecabilă, cu un surâs ironic, aşezat în colţurile buzelor ca nişte flori de gheaţă pe un geam opac. Inteligenţa lui rece, reductivă, avea să mă elimine şi pe mine, încet, încet, din sfera preocupărilor lui din ce în ce mai savante şi mai teziste. În felul acesta, într-o bună zi, am rămas absolut singură. Simţeam că mă plictisesc groaznic, că nu mai am nici o posibilitate să mă sustrag destinului potrivnic, revanşard. Atunci am primit un telefon din partea unei societăţi anonime care recruta candidaţi pentru paza Zeului, motiv pentru care acum mă aflu aici. Priveşte cele două paturi, îi spuse femeia. Unul dintre ele are darul de a ucide căci odată întins pe el vei fi străpuns de şapte pumnale. Alege!

– Eu îl aleg pe acesta, zise Visus Plagus şi se aşeză. Femeia îl privi înfrântă. Se dezbrăcă şi se apropie de celălalt pat. Se întinse uşor, cu faţa în jos, ca şi cum ar fi făcut dragoste. Încet, încet cele şapte pumnale o străpunseră. Visus Plagus o privi îndelung. Ar fi vrut să simtă mângâierea acelei femei. În cele din urmă se ridică şi porni prin ceaţa înmiresmată până fu întâmpinat de un pitic.

– Se pare că îţi cam place să te amuzi, îi spuse acesta. Iar mie îmi plac oamenii veseli chiar dacă sunt un pic ţicniţi. Căci nu poţi fi altfel când ţi-ai propus să ajungi până la Zeu. La el nu poate să ajungă decât cel mai nebun om din lume. Ori nimeni în lumea asta, aş vrea să cred, nu poate fi atât de nebun încât să ajungă până la el. Căci îţi trebuie nebunia înţelepciunii şi înţelepciunea nebuniei. Aceasta e realitatea. Şi realitatea e realitate, oricât ar fi de detestabilă. Şi noi suntem ceea ce suntem, oricât am fi de detestabili. Viaţa ne oferă puţine bucurii, iar moartea, sunt convins, nici una. Mă simt jenat spunând lucrurile acestea, dar trăim într-o jenă universală.

– Cine eşti tu? întrebă Visus Plagus.

– Blestem pe capul celor ce nu au ochi să vadă ce trebuie văzut şi mâini să facă ce trebuie făcut. Poate trebuie să duci mereu pe cineva în cârcă pentru a vedea mai bine. Sau poate trebuie să atingi cu mâna altuia ceea ce mâna ta ar avea nesocotinţa să strice. Mi s-a întâmplat mie să trăiesc mult şi fără folos, să iubesc mult şi fără folos, să cheltui mult şi fără folos. Pentru că unii trebuie să aibă ceea ce nu merită, iar alţii să merite ceea ce nu au. Eram la vânătoare de tigrii şi cine mă cunoaşte ştie ce ochitor bun sunt şi ce trofee am acasă. Eu cred că a vâna un tigru este ca şi cum ai vâna un sentiment nobil: cu cât îl cauţi mai mult, cu atât îl găseşti mai uşor. Deci stăteam la pândă. Aici fac o mică paranteză şi zic: frumoasă e pânda încununată de izbândă, dar vai de cei pândiţi. Închid mica paranteză şi stau mai departe la pândă. Prin cap îmi trec tot felul de gânduri, iar prin picioare tot felul de furnicături. Mă gândesc că îmi stă în putinţă să ucid un tigru şi nu pot să uit că şi lui îi stă în putinţă să mă mănânce. Eu cred că o asemenea stare trăieşte artistul când îşi propune să creeze o nouă operă gândindu-se, evident, la operele altora. De aceea, te rog să mă crezi, nu făceam nici o mişcare, eram, măcar atât să poţi fii, o statuie vie. O statuie conectată totuşi la orice zgomot, la orice foşnet oricât de imperceptibil pentru un muritor de rând. Nu e cazul să subliniez acum că un vânător de teapa mea nu poate fi socotit un muritor de rând. Şi aud, domnule, ceva mişcându-se printre copaci. Crezi că m-am speriat? Crezi că un vânător de tigrii se poate speria? Te înşeli, domnule. Căci a fi o oglindire a curajului înseamnă a deveni mai devreme sau mai târziu curajul însuşi. Şi eu devenisem. Cu sânge rece mi-am aşezat arma în poziţie de tragere şi-am aşteptat. Nu ştiu cât a trecut, dar până la urmă în faţa mea s-a ivit arătarea. Dacă încerc să ţi-o descriu cu exactitate poate vei considera că exagerez. De aceea aş prefera să spun că e cu neputinţă de crezut ceea ce nu suferă nici o exagerare. Cum era? Un animal monstruos. Şi urla. Începuse să urle. Atunci am tras. Un glonte, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă. Animalul cu chip de om continua să se apropie. Treceau gloanţele prin el cum unii hoţi prin viaţă: fără să lase nici o urmă. „Sunt pierdut” mi-am spus tremurând de frică. Tocmai eu care mă consideram Curajul cu majusculă. Dar nu există curaj, fie el şi cu majusculă, care să nu-şi aducă aminte ce-a fost odată: adică o mare spaimă. Animalul monstruos m-a lăsat în pace, a dispărut printre copaci şi de atunci, pe numele zeilor că nu mint chiar dacă ei, zeii, nu se sfiesc să ne mintă, am avut o viaţă de câine. Nu vreau să amintesc acum câţi câini o duc mai bine decât noi. Am făcut zece copii cu zece femei. Am fost închis de zece ori în zece închisori. La fiecare al zecelea pas aud o jignire şi la fiecare a zecea secundă mi se face foame. Când ajung pe a zecea treaptă a fiecărei scări mă împiedic şi cad. În fiecare a zecea noapte sunt vizitat de fantome. În fiecare a zecea săptămână mă trezesc din somn bătut măr şi în fiecare a zecea lună îmi moare cineva drag. Dacă sunt nouă la masă şi eu al zecelea nu sunt primit. Mă lovesc de fiecare al zecelea copac şi văd prăbuşindu-se fiecare a zecea pasăre pe care o urmăresc cu privirea. În a zecea uşă la care bat nu-mi răspunde nimeni. Fiecare al zecelea om îmi e duşman şi fiecare a zecea floare pe care o miros se ofileşte. Mă trezesc de zece ori pe noapte ca să fac de zece ori pipi. Sunt un vlăstar al erorii. Dacă lumea n-ar fi cunoscut sentimentul vinovăţiei, atunci eu n-aş fi avut cum să mă nasc. Dar m-am născut tocmai pentru a-l exacerba. Acolo unde nu era nimic m-am născut eu pentru a fi ceva greşit. Nu ştiu ce-ar mai fi de adăugat. Cu siguranţă că întotdeauna se mai poate găsi ceva de adăugat. Dar mi-e teamă că a spune ceva în plus înseamnă deja a spune prea mult, fapt care ar reprezenta pentru mine o eroare şi mai gravă. Iată, am în mână un pachet de cărţi de joc şi în spatele meu o frânghie. Vei trage o carte. Dacă cartea pe care o vei trage va fi zece, atunci mă voi spânzura de frânghia din spatele meu. Dacă, însă, nu vei trage cartea cu numărul zece, atunci tu vei fi acela care te vei spânzura, mai spuse piticul şi întinse spre Visus Plagus mâna în care avea cărţile de joc. Acesta trase zece de treflă.

– Da, într-adevăr, mă văd nevoit să afirm că orice lucru, oricât de nostim, are partea lui stupidă, mai spuse piticul, după care se spânzură. Era atât de ciudat să-l vezi atârnând de frânghia aceea. Semăna cu o păpuşă agăţată într-o vitrină.

– Aşa a fost să fie, murmură Visus Plagus şi, dintr-o dată, înţelese că se află în faţa Zeului. Privi în jos şi-şi dădu seama că de acolo poate scruta întreaga lume.

– Alege unul dintre aceste două revolvere, îi spuse Zeul şi el, Visus Plagus, fiul Elchirinei, zămislit de aceasta în prima zi a verii, puse mâna pe unul din cele două revolvere şi apăsă pe trăgaci. Şi Visus Plagus, fiul Elchirinei, se prăbuşi.

 

Caii

 

Atunci începură să vină din ce în ce mai mulţi cai. Veneau de pretutindeni, tot mai numeroşi, într-un coşmar al materiei. Erau mii şi mii de cai care invadaseră regatul. Atât de mulţi încât nu mai aveau loc unii de alţii. Împăratul alerga ca un nebun prin sălile somptuosului său palat urlând de fericire. Nu mai avea nevoie de laudele nimănui. Şi, de fapt, la curte nu mai era nimeni care să-l laude. Fugiseră cuprinşi de spaimă. Împăratul, însă, simţea că atinsese apogeul experienţei lui artistice. Tot ţinutul era plin de cai. Şi caii mureau unii peste alţii învălmăşindu-se. Începeau să se descompună.

– Oare nu e prea mult, Măria Ta? îl întrebă Axus Culus cel Înţelept. Au apărut tot felul de molime. Aerul a devenit irespirabil. Oamenii, câţi au mai rămas, aleargă îngroziţi spre alte meleaguri. În palat n-a mai rămas nimeni în afara noastră. Oare nu e prea mult?

– Ştiu, Axus, răspunse suveranul. Dar nu mai pot să-i opresc. I-am stârnit şi nu-mi mai stă în putinţă să-i alung. Acesta e sfârşitul. Fugi, Axus, aleargă, salvează-te! Caii nu mai pot fi opriţi. Vin mereu, de pretutindeni. Herghelii întregi.

– Veţi rămâne singur, murmură înţeleptul.

– Ştiu, Axus, răspunse împăratul. Pentru că trebuie să mor. Voi muri împreună cu toţi caii aceştia care într-un fel sau altul nu sunt decât ai mei. Ascultă-i cum vin, cum nechează, cum bat din copite, cum galopează. Îi cheamă moartea Axus, îi cheamă moartea.

– Trebuie să fug, strigă înţeleptul şi vru să iasă în curtea de vis a vis, dar văzu că aceasta era plină de cai. Unii zăceau la pământ, ceilalţi dădeau istoviţi din copite. Era prea târziu să mai poată fugi. Coborî câteva trepte şi se aşeză pe una din ele. Şi atunci, privind undeva, departe, pe obrajii lui bătrâni se prelinseră două lacrimi.

Era un fel de plantă agăţătoare întinzându-se ca o durere peste propria lui imagine. Şi auzea din ce în ce mai slab glasul împăratului, un glas venind parcă de dincolo de moarte:

“Ce singurătate, ce suspiciune infernală, ce teamă cumplită, ce derizoriu al supravieţuirii, când răul e înnădit din gest în gest ca un lanţ acaparator, ce remediu să găseşti pentru a-l face suportabil, cum să te eliberezi din strânsoarea lui obsedantă, la ce mai folosesc cuvintele când ne vedem siliţi să ne întoarcem în cavernele începutului, omul învăţat să vorbească şi mai ales obligat să tacă, având aparenţa puterii şi groaza de deşertăciune, toată această revărsare a răului izbucnind din adâncuri, omul redus la spaimă, ce poate fi mai jignitor şi mai lipsit de sens?”

 

 

Cioburi colorate

 

Nu era târziu, era numai întuneric şi-mi era teamă, mi se părea că sunt o pasăre a unei singure nopţi şi-mi era frică de lumină, mă înspăimântau zorile ce aveau să se ivească aidoma unor făgăduinţi pururi neîmplinite, stăteam acolo, singur, în adânca mea obscuritate şi mă gândeam la ploile care nu mă găsiseră pregătit să le întâmpin, la caniculele care mă copleşiseră pe neaşteptate, la furtunile în mijlocul cărora mă trezisem fără să-mi dau seama, şi toate acestea pentru că trebuia să exist aşa cum trebuia să accept orice altă certitudine, orice altă farsă, orice alt joc căruia nu izbuteam să-i învăţ regulile, subtilităţile, ştiam numai că particip la o competiţie, că ar fi fost imposibil să mă număr printre câştigători, rolul meu nu se schimba decât aparent, eram când băiatul care se plimbă prin faţa mării, când portretul agăţat pe perete al unui tânăr despre care nu se mai ştie nimic, când individul pe care l-ai confundat cu altul sau cel care a dat colţul înainte ca tu să-l poţi striga. Nu era târziu, era numai întuneric şi aş fi putut fi iubit, aş fi putut construi un balon cu care să mă înalţ cât mai sus cu putinţă, aş fi stabilit un nou record mondial, numele meu ar fi fost pomenit de toate ziarele lumii, aş fi primit scrisori înţesate de elogii la adresa mea, aş fi devenit un fel de erou, un fel de personaj ce stârneşte admiraţie, aş fi putut să scriu un roman, o poveste despre un om care aşteaptă ivirea zorilor temându-se de lumină. Dimineaţa răsfoiam ziarele ca să aflu ce mai e nou prin lume, de fapt îmi pierdeam vremea cu te miri ce, ştergeam praful, îmi făceam de mâncare, aranjam ce era de aranjat, fumam câteva ţigări contemplând tapetul, răspundeam la telefon unor inşi care greşiseră numărul, mă învârteam printre mobile uitând ce intenţionasem să fac şi mă uitam pe fereastră. „Hei, domnule, ce-ai făcut pe ziua de azi?” îmi venea să-i strig tipului pleşuv pe care îl consideram un fel de inspector, şi dacă l-aş fi strigat şi m-ar fi auzit ar fi fost prea cufundat în gândurile lui pentru a-mi răspunde, şi eu credeam că are o amantă, că s-a căsătorit din interes şi că îşi detestă soţia aşa cum cineva îşi detestă pantofii rupţi pe care, însă, e nevoit să-i poarte. Îmi închipuiam că îşi permite luxul să achite orice notă de plată fără a avea nici un fel de idei personale, şi iată-l pe bătrânul acela purtând o cutie Kent pe care a legat-o cu o sfoară, e atât de bătrân încât îmi vine să zic că are o mie de ani, despre el poţi fabula la nesfârşit, nu m-aş mira să fi fost în tinereţe stăpânul unei case cu oglinzi transparente, cu uşi capitonate, cu candelabre de aur, cu fete decoltate şi rele de muscă, cu săli de biliard şi ruletă, sau, poate, cine ştie, şi-a petrecut zeci de ani în închisoare acuzat de crimă, o crimă pe care, poate, nici n-a comis-o, sau poate a fost putred de bogat dar şi-a pierdut averea la cărţi după care a înnebunit şi-a fost ferecat într-o cuşcă, deşi cel mai mult îmi place să cred că bătrânul a fost un simplu gunoier pentru că unii pe lumea asta trebuie să fie şi gunoieri, altfel ar fi greu de trăit, ar mirosi groaznic şi pământul s-ar acoperi de viermi şi cutii goale. Dar hazardul e orb, oamenii sunt orbi, Dumnezeu e orb, trăim într-o lume de orbi şi ne lăudăm că vedem şi ne mândrim că suntem mai mult decât nişte orbi, dar, de fapt, suntem nişte orbi şi nu vrem să admitem că suntem nişte orbi, că ne lovim unii de alţii ca nişte orbi şi că nu suntem în stare să vedem decât ceea ce ne convine, decât ceea ce ne dă iluzia siguranţei de sine uitând că suntem doar nişte orbi, nişte bieţi orbi. Uneori mi se întâmpla să spun prostii, navigam în largul unor dimineţi mohorâte, dacă aveam chef pescuiam în ape tulburi, ce de perle false găseşti acolo, ce de lingouri ruginite, din când în când mă prindea dorul de cine ştie ce capac de bere, de cine ştie ce femeie irezistibilă şi intolerabilă, şi câte manechine dezbrăcate nu-mi făceau cu ochiul, şi câte străzi lugubre nu-mi strigau numele?, şi cu toate astea eram un băiat cuminte, înţelegeam că viaţa mea era un lanţ de greşeli pe care trebuia să le remediez, deşi nu prea reuşeam să găsesc mijloacele adecvate, mă împotmoleam în imagini de bâlci retrograd, în somptuozităţi de flaşnetă memorabilă, câteodată mi se închideau ochii de atâta imposibilă fericire, până şi Ulisse reprezenta o experienţă ratată, până şi Desdemona era o târfă prezumtivă şi dorită, şi ploua fără nici un fel de raţiuni apriorice, şi asta până mi-am dat seama că totul se petrece a posteriori, eram cu Lizi şi ne priveam unul pe celălalt ca două fantome ce-au greşit gangul, de la o fereastră se auzeau strigăte vătuite de căderi absurde, cred că mă strângeau pantofii, şi dacă fac efortul să-mi amintesc sunt sigur că mă strângeau pantofii, „A rondos contras de la machiada brosca” îmi spunea Lizi şi eu îi răspundeam: „Ronde facimilisdidendo conpirante” şi ne simţeam bine ca robi ai aparenţelor, se întâmpla să aşteptăm ore întregi împreună tramvaiul doi, erau indivizi care ne lăsau să înţelegem că tramvaiul 2 n-ar mai trece pe acolo, dar noi eram răbdători şi candizi şi în cele din urmă tramvaiul 2 se ivea absolut gol şi vatmanul ne ruga să urcăm şi noi ne aşezam pe o banchetă din spate şi ne giugiuleam atenţi la lumina semafoarelor. „Prombadaro crisorachis” îmi spunea Lizi din cinci în cinci minute şi eu îi răspundeam „Foroforofo”. Adevărul este că mi-am petrecut prea mult timp în preajma atâtor candelabre stinse, în umbra atâtor atrocităţi vandabile, cotropit de grădini luxuriante, de ferocităţi opulente, de arabescuri stângace, plutind într-o tânguire oblăduitoare, într-o rapacitate exorbitantă, căci uneori mi se întâmpla să spun prostii şi împotriva singurătăţii nu poţi lupta de unul singur.

Spre dimineaţă auzeam robinetele horcăind credule, probabil se îndârjeau să mă blameze, să-mi reproşeze tacticos lipsa de tact, în orice caz se lăsa frigul, iar viaţa mea tindea spre monstruozităţi diafane, căpăta nuanţe pe parnas refulat, de Bizanţ fără ciucuri, şi inima mea se făcea mică cât un purice deocheat, „Pe cine naiba iubeşti tu?” mă întrebau tablourile desuete şi eu le răspundeam cu lacrimi în ochi „Pe mine”. „Şi pe cine naiba mai iubeşti tu?” mă întreba râşniţa de piper scuturându-şi praful şi eu îi răspundeam „Pe Lizi” şi atunci becurile începeau să pocnească, masa să-şi roadă picioarele, scaunele să scârţâie sacadat, geamurile să se aburească, perdeaua să se murdărească, televizorul să prindă aspectele negative ale societăţii, covorul să se decoloreze, iar patul să-şi rupă arcurile. „Pe Lizi” repetam eu aproape plângând şi mă năpădeau dintr-o dată amintiri terfelite de pupăturile morţii, imagini repudiate de marii comercianţi ai sublimului, închegându-se din cine ştie ce ospăţ intrat în istorie când Lizi purta pe căpuşorul ei adorabil o coroniţă din ramuri de corcoduş şi eu, îngenuncheat la picioarele ei perfecte, îi recitam cu aplomb versuri dintre cele mai sincere şi spontane. Spre dimineaţă eram, însă, singur, câteodată mă trezeam strigat de farisei travestiţi în miniaturale obiecte absurde, alteori mi se părea că strig la rândul meu, pe urmă mă fura somnul şi visam vaci pneumatice şi aragaze aeriene, ceva nu era în regulă cu eul meu turmentat de alcooluri celebrate în atâtea amiezi ratate, se percep simptomele degenerării, ar fi spus un specialist judecându-mă la rece, individul (adică eu) trece printr-o puternică criză de personalitate, se observă că la nivelul conştientului resorturile ce determină motivaţiile comportamentale au început să nu mai răspundă comenzilor dictate de realitatea obiectivă, aspect ce are, de obicei, consecinţe neprevăzute, căci distorsionarea eului conştient în raport cu realitatea obiectivă conduce fie spre aglutinarea realităţii, fie spre exacerbarea tendinţelor deprimante ce culminează în crepuscularitate şi în onorismul cel mai învederat. Şi Lizi era departe, nu pricepeam cum de nu mă puteam abţine să nu mă gândesc la ea, de vină să fi fost îngerii ce nu-mi dădeau pace şi mă gâdilau cu aripioarele lor nevăzute, ori de vină să fi fost exuberanţa ploilor nebăgate de nimeni în seamă? Sau era vorba doar de o nevoie bolnăvicioasă de a literaturiza excesiv? Adevărul este că dintotdeauna am vrut să semăn cu un personaj de literatură. Şi nu neapărat pozitiv, ireproşabil, înzestrat cu calităţi fără număr. Cine mă cunoaşte îmi cunoaşte la fel de bine şi defectele. Adică sunt delăsător, lipstit de simţ practic, gata oricând să mă hazardez în combinaţii sterile, dacă nu chiar indecente. Sunt şi zile când nu se înţelege nimeni cu mine. Fumez ca un turc, sufăr de mania contrazicerii cu orice preţ. Deşi, fără să exagerez, cred că sunt un băiat bun. Expresia mea preferată este „Treacă de la mine şi asta”. Taică-meu m-a părăsit când abia împlinisem zece ani şi de atunci nu l-am mai văzut decât de câteva ori în împrejurări cu totul neaşteptate. Cert este că pe la douăzeci de ani îmi pierdeam timpul urmărind influenţa astrelor asupra psihicului precum şi influenţa psihicului asupra astrelor. Rezultatele n-au fost deloc edificatoare şi m-am apucat de literatură. În paralel cu literatura visam să găsesc o comoară, să dau lovitura, fără a dispune, însă, şi de curajul necesar. O vreme chiar am crezut că aş putea juca într-un film artistic, oricât de facil ar fi fost acesta. Cel mai mult îmi plăceau filmele ce relatau povestirile căutătorilor de aur, un subiect pe care americanii l-au exploatat până la ultimile fărămituri conform minunatei lor devize” Totul se poate preface în aur, chiar şi nimicul”. Nici acum n-aş putea spune prea clar ce mă atrăgea la acele producţii cinematografice: spiritul de aventură, bucuria atingerii metalului preţios, căutat cu migală printre firele de nisip, misterul inserărilor aşternute peste sălbateca natură? Fără îndoială, goana după aur a reprezentat o psihoză, i-a determinat pe mulţi oameni cumsecade, alături de vagabonzi şi infractori, să renunţe la liniştea căminului şi să pornească în necunoscut pentru a da marea lovitură, pentru a găsi aurul aducător de bunăstare, deşi, pentru cei mai mulţi dintre ei totul n-a fost decât o iluzie. Şi eu însumi, de altfel, aflându-mă cândva pe marginea unui râu, avusesem impresia că zăresc pe fundul apei nişte străluciri galburi, ca şi cum ar fi provenit de la un bulgăre de aur. Primul impuls fusese să intru în apă şi să întind mâna, dar rămăsesem nemişcat, privind acele străluciri gălbui cu convingerea că nu putea fi decât o iluzie. Apoi, desigur, am regretat că nu avusesem curajul să mă apropii, să întind mâna şi să dau, poate, marea lovitură. În orice caz, cu fiecare zi deveneam din ce în ce mai trist şi erau destule zile când mi se părea că voi muri curând. Căci se moare din greşeală ori fără noroc, se moare oriunde, în şanţuri, în gări, în paturi împărăteşti, înghiţit de valuri, se moare oricând, oricum şi din orice, iar uneori, desigur, se moare şi din tristeţe. De aceea erau seri când simţeam nevoia să plec cât mai departe cu putinţă. Într-o seară tot mergând fără nici o ţintă am ajuns la gară şi m-am urcat într-un tren. Am găsit un compartiment gol, am închis ochii şi-am adormit. Când m-am trezit, mi-am dat seama cu stupoare că eram singur în tot vagonul. Privind pe fereastră am înţeles că locul în care ajunsesem era fascinant şi întrecea cu mult propria mea imaginaţie. Nimerisem direct în Paradis. Era răsplata pe care o meritam cu prisosinţă. În faţa ochilor mei se întindea o pajişte plină de flori multicolore. Iar în văzduh o mulţime de îngeri şi de îngeriţe se zbenguiau desenând cu suavitate ample arabescuri aeriene. Îngerii se deosebeau de îngeriţe prin faptul că aveau aripile mai lungi şi mai bogat colorate. În schimb, îngeriţele impresionau prin perfecţiunea picioarelor şi prin auriul trupurilor uniform bronzate. Un râu de miere şi altul de lapte încadrau această pajişte mirifică unde răsunau ţucăieli şi fâşâituri de aripi fericite. Şi chiar şi mie îmi crescuseră două aripioare care, neîndoielnic aveau să se mai dezvolte. Cum încă nu ştiam să zbor m-am pomenit ţopăind când pe un picior când pe celălalt. Mă simţeam atât de bine încât, practic, uitasem de toate necazurile . „Ce fericit sunt!”, îmi spuneam eu, „Vai, ce fericit sunt!” O îngeriţă fără cusur tocmai îmi dădea târcoale ţopăind în jurul meu de mama focului. În ceea ce mă privea nu-mi luam ochii de la ea. „E minunat în Paradis”, îi spusei, iar ea îmi răspunse: „Aşteaptă, că ăsta e abia începutul”. Atunci, pe cerul infinit de albastru se ivi o pată neagră care, încet, încet se prefăcu într-un fabulos înger negru. El fluieră dintr-un fluier negru şi strigă: „La muncă!”.

Îngerii albi îşi încetară grabnic hârjoana şi se porniră cu sârg să privească pajiştea aceea încântătoare pe care ne aflam.

– Tu ce stai, mă, înaripatule, pune osul la treabă şi lasă clonţul, îmi spuse îngerul negru pe un ton cu totul reprobabil. Eu tocmai discutam în momentul acela cu îngeriţa ce-mi făcuse ochi dulci exprimându-mi în cuvinte alese nedumerirea şi nemulţumirea faţă de situaţia nou creată. Îngeriţa tăcea mâlc şi muncea cu râvnă sporindu-mi nedumerirea precum şi nemulţumirea.

– Nu suntem în Paradis?, întrebai eu cu evidentă mirare.

– Dar unde ai vrea să fim? În Infern?, mă întrebă la rândul lui îngerul negru rânjind prosteşte. Şi-mi spuse apoi arborând aceeaşi mină serioasă: „Hai, lasă palavrele şi atacă pogoanele. Stârpiţi buruiana rea din Paradis! Să facem din Paradisul nostru un adevărat Paradis!”

Neavând încotro m-am apucat şi eu de treabă deşi se vedea clar că nu eram făcut pentru îndeletniciri agricole, trăsăturile mele, atât fizice cât şi morale, reliefând cu pregnanţă personalitatea funcţionarului modest, obişnuită să stea ore întregi pe scaun pentru a se gândi la timpul care trece şi la salariul său extrem de mic. Dar, în situaţia de faţă, nu aveam de ales, şi cum stăteam aplecat smulgând firele diavolului simţeam cum îmi vin toţi dracii. Aşadar, legile divinităţii erau şi ele destul de aspre, iar viaţa în Paradis nu se caracteriza nici pe departe printr-o trândăvie nesfârşită sau prin satisfacerea tuturor nevoilor personale. Şi acolo, ca şi în sferele mai terestre, ţi se cerea în primul rând să munceşti şi, ca un corolar, să taci din gură. Nu negam faptul că era mai bine decât pe Pământ, darr, privită în ansamblu, realitatea Paradisului se înfăţişa mult sub aşteptările mele. Îngeriţa cu care mă împrietenisem ajunsese (datorită hărniciei ei remarcabile) la capătul tarlalei şi acum se pregătea să demareze invers. Înaintarea mea se dovedea normal de lentă. La întrebarea îngerului negru de ce bat bătuta pe loc îi răspunsei prin celebrul dicton: „Grăbeşte-te încet”. „De acord, îmi răspunse el, grăbeşte-te încet, dar înaintează mai repede”. Nu ştiu de ce, însă asemenea expresii au avut dintotdeauna darul să mă deprime. După câteva minute eu şi îngeriţa (datorită hărniciei ei remarcabile) ajunserăm unul în dreptul celuilalt. Fata se îmbujorase toată şi-şi flutura aripile pentru a-şi face răcoare. La rândul meu făcui acelaşi lucru şi aripile noastre se atinseră înfiorându-ne plăcut. Nici nu-mi închipuisem că poate să fie atât de bine atingându-te cu aripile unei îngeriţe. Şi abia acum înţelegeam de ce îngerii cu aripi lungi aveau în jurul lor atâtea îngeriţe. Şi abia cum aveam de ce să regret că aripile mele erau cam mici. „Vă bubuie mintea numai la prostii”, ne strigă îngerul negru zburând razant şi în viteză pe deasupra noastră. Glasul său fusese aşa de ameninţător că ne trezi la realitate şi la sarcinile pe care le aveam de îndeplinit . Şi de unde până atunci muncisem în dorul lelii, doar doar nu m-o băga cineva în seamă, să mă fi văzut acum cu ce tragere de inimă smulgeam buruienile păcătoase în dorinţa mea tot mai aprinsă de a mă reîntâlni cu îngeriţa care şi ea lucra neobosită îndreptându-se vertiginos spre capătul celălalt al parcelei. Iar când ne pomenirăm din nou alături nu scăparăm prilejul de-a ne întinde nerăbdători aripile unul către celălalt. Până spre seară desfăşurarăm această activitate tumultoasă şi apoi ne retraserăm, frânţi de oboseală, în barăcile noastre. Spre dimineaţă auzirăm sunetul extrem de melodios al unei goarne şi am fi continuat cu siguranţă să dormim dacă n-am fi auzit câteva minute după aceea un glas poruncitor strigând: „Deşteptarea!” Fu momentul în care toţi îngerii şi toate îngeriţele luară poziţia drepţi şi eu de asemenea. „Fă-ţi repede toaleta de dimineaţă că vine în inspecţie Sfântul” îmi şopti îngeriţa al cărei nume era Sibilia. (Aici fac o mică paranteză pentru a spune că Sibilia era o guguştiucă Smog, adică un gen de creatură mai puţin întâlnită. Să amintim, deci, că guguştiucile Smog nu depăşesc câteva mii de exemplare pe întreg globul pământesc. Aceste creaturi oarecum bezmetice şi ciufulite, produse ale superindustrializării şi relaţiilor economice inechitabile, îşi petrec cam toată viaţa pe câte o cracă aşteptând să vină câte cineva care să le-o taie. Dacă nu apare nimeni, dăinuirea lor e lipsită de noimă întrucât tocmai momentul căderii constituie sensul existenţei lor, moment în care ele, guguştiucile Smog, prăbuşitele de cracă, emit în cele câteva clipe care le desparte de iminentul impact cu ţărâna, câte un strigăt atât de fioros încât prin intermediul acestor strigăte teribile sunt trezite conştiinţele adormite şi poliţiştii moţăind în post). Toaleta de dimineaţă se constituia din scuturarea cu atenţie a aripilor, din spălarea cu rouă şi frecarea dinţilor folosind pasta „Paradis”. Nu trecură decât câteva minute şi se ivi şi Sfântul. Acesta era un înger poleit cu staniol din cap până în picioare şi avea aripile deosebit de verzi. În general, oferea imaginea unei creaturi dezinvolte, pertinente şi prietenoase. Când dădu cu ochii de mine se opri, mă fixă şi-mi spuse:

– Nou p-acilea după cum văz.

– Nou, nou, fu răspunsul meu monosilabic şi melancolic.

– Şi cum ţi se pare primul contact?, mă întrebă sfântul.

– Promiţător, fu răspunsul meu sincer.

– Ai să te obişnuieşti cu greul şi odată obişnuit cu greul vei avea o altă dimensiune a binelui, îmi zise el strălucind divin în lumina dimineţii.

– Partea proastă este că sunt obişnuit cu binele şi că am o viziune eronată a greului, îi răspunsei cu jumătate de glas.

– Nu-i nimic, îmi răspunse el plin de optimism. Cu timpul vei înţelege, sunt sigur, că binele şi greul sunt două noţiuni inseparabile aşa cum de nedespărţit sunt ceaţa cu vapoarele, nisipurile cu beduinii şi insulele cu naufragiaţii. Şi după ce rosti cu glas uşor tremurat aceste cuvinte memorabile se îndepărtă tăcut şi oarecum posomorât în admiraţia generală.

– E tare cumsecade, îmi şopti Sibilia şi continuă: Nici n-ai zice că în viaţa de pe pământ a fost arbitru de fotbal.

– Pe mine mă interesează rugbyul, fu răspunsul meu scurt. Ea mă privi oarecum îmbufnată şi-mi replică:

– Ce să-ţi povestesc! Un sport aşa de grosolan! Mă mir că te-au adus aici la câţi pumni ai dat.

– Am dat mai puţin decât am primit, din cauza asta, cred, am fost adus aici, îi răspunsei şi ea făcu ochii mici şi-mi atinse uşor aripa ei gingaşă înfiorându-mă dulce.

– La stânga-împrejur, ordonă apoi îngerul negru şi încolonaţi doi câte doi pătrunserăm în marea sală se mese unde servirăm micul dejun compus dintr-un ceai făcut din ierburi paradisiace şi dintr-o delicioasă mâncare de coacăze culese chiar din pomul cunoaşterii. După ce înfulecarăm pe săturate ne împrăştiarăm pe pajişte. Acolo ni se dădu voie să ne zbenguim câteva minute, apoi ne reluarăm activitatea zilnică. Căci în Paradis domnea disciplina şi vrednicia. Iar pajiştea îngrijită de noi cu atâta migală era demnă de împărăţia Domnului.

Tocmai începusem să nă aclimatizez, să mă simt din ce în ce mai bine în lumina de basm a îngerilor când, într-o dimineaţă, fui chemat în marea sală unde erau judecate cazurile acelor neghiobi care călcaseră în străchini. Personal, nu aveam ce să-mi reproşez, dar regulile Paradisului erau drastice şi mai mult ca sigur că vinovăţia mea era mai presus de orice îndoială. Judecătorii aveau fiecare pe cap câte un con de culoare diferită. În mijlocul lor se afla Marele Sfânt care conducea ostilităţile. Marele Sfânt avea toate însuşirile unui şef. Era un bărbat scund, îndesat, sagace, cu dioptrii mari, cu relaţii numeroase, cu maniere, cu păr puţin, cu un început de guşă, cu autoritate, cu iniţiativă, cu calităţi şi defecte. Se îmbrăca impecabil, se dovedea de multe ori circumspect, chiar susceptibil ca să nu spunem reticent. Despre el se spunea că erau zile când mânca pe săturate şi zile, mai puţine, când ţinea cură de slăbire. Prefera băuturile tari şi îngeriţele costisitoare. Îi plăcea jazzul pe care îl considera corupător şi-şi petrecea ore nesfârşite gândindu-se la tot felul de nimicuri ce-i alimentau vanitatea.

– Deci eşti un impostor! îmi strigă Marele Sfânt de la înălţimea poziţiei sale respectabile.

– N-am bănuit, când m-am urcat în tren, că mă aflu în drum spre Paradis, am spus cu deplină sinceritate.

– Asta s-o crezi tu! îmi strigă unul dintre judecători. Avem dovezi elocvente că ai premeditat totul şi că eşti un mesager insiduos al Infernului.

– Asta s-o crezi dumneata! am strigat de al înălţimea poziţiei mele precare.

– Impertinentule, mi-o întoarce alt judecător care purta un con de culoare portocalie. După ce că ai alunecat din păcat în păcat ca un schior din poartă în poartă mai ai şi gură mare? Ia spune, e adevărat că auzi nişte voci ciudate care îţi împoaie capul numai cu prostii?

– E adevărat, răspunsei.

– E clar, domnilor, a recunoscut, spuse alt judecător. Propun să fie ars pe rug, să fie pedepsit exemplar. Se vede de la o poştă că nu e decât un ticălos. Să putrezească în Iad.

– Propunerea se acceptă cu unanimitate de voturi, inculpatul urmând să fie ars pe rug, ostentativ, mâine dimineaţă, şi sufletul său expediat în Iad cu prima ocazie prielnică, spuse Marele Sfânt şi imediat mă văzui înşfăcat de nişte brute cu aere de îngeri care îmi tăiară frumoasele aripi şi mă azvârliră în temniţă. Acolo era atât de frig încât mi-am amintit cu nostalgie de temeperatura camerei mele pe timp de iarnă. În celulă se mai afla un individ întins pe ciment cu faţa în jos. Nenorocitul dormea ca un nemernic. Avea pălăria pe cap şi un fulgarin de import. Avea o cicatrice urâtă pe obrazul stâng.

– Mâine dimineaţă vei fi un pumn de cenuşă, scumpule, spuse el rânjind prosteşte şi continuă: Îţi spun sincer că a început să mi se facă silă de voi, de toţi derbedeii ăştia cu pretenţii intelectualiste. Vă meritaţi cu prisosinţă soarta. Cine naiba vă pune să alergaţi ca disperaţii după femei când ele ar trebui să alerge ca nebunele după voi? Sunteţi nişte creaturi bizare şi vă complaceţi în postura de creaturi bizare. Chiar discutam acum câteva zile cu unul din avocaţii mei şi-mi spunea că din clipa în care dovedeşti că nu eşti o creatură bizară te poţi aştepta oricând la surprize plăcute.

Eram atât de revoltat încât îmi venea pur şi simplu să-i crăp capul. Insul, simţind probabil telepatic în ce stare mă aflu, îşi aprinse o ţigară, se sprijini într-un cot şi-mi spuse cu un glas răguşit: „Vrei să ştii cine sunt?” Apoi îşi scoase pălăria dezvăluind faptul că în creştetul capului avea două corniţe aurii deosebit de strălucitoare. Se aşeză în genunchi şi începu să-şi ascută coarnele frecându-le de ciment şi producând scântei.

– Ei, drăcie, strigai intrigat şi revoltat în acelaşi timp.

Dracul îşi ridică ochii spre mine şi spuse rânjind:

– Ei da, sunt chiar el. Ce vrei, trebuie să trăiesc şi eu.

În clipa aceea, dintr-o dată, m-am trezit la realitate. Îl văzusem pe dracu şi înţelegeam că fiecare trebuie să se plece în faţa fatalităţii şi-a necunoscutului şi să fiecare se străduie să se bucure de zilele frumoase şi de toate celelalte daruri ale vieţii. M-am uitat la ceas şi-am observat că se făcuse miezul nopţii, ora la care cei mai mulţi oameni îşi puteau îngădui să se odihnească, ora la care se spun în şoaptă cele mai mari adevăruri şi cele mai mari minciuni, ora la care speranţele sunt mai aproape ca niciodată de împlinire şi deziluziile mai adânci ca oricând, ora la care cauţi prin întuneric acel dram de bucurie în numele căruia eşti pregătit pentru orice suferinţă, ora la care liniştea este deplină şi fiecare vrea să se îndredinţeze somnului pentru a fi în visele lui numai cu el însuşi. Ora la care eu mergeam pe străzi într-un oraş necunoscut cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor. Tot mergând am găsit câteva cioburi deosebit de strălucitoare pe o stradă lăturalnică. Aparţinuseră, neîndoios, cuiva care nu reuşise să se regăsească în întregime. A doua zi am dat anunţ la ziar: „Descoperit în moloz, în zonă demolată, rămăşiţe sufleteşti de bună calitate. Păgubaşul să mă caute urgent la hotel”. Au trecut câteva zile şi la uşa camerei mele a ciocănit un individ cu pălărie, îmbrăcat cu un fulgarin de import. Pe obrazul stâng avea o cicatrice adâncă şi urâtă.

– Nu vă supăraţi, îmi spuse. Dumneavoastră aţi dat anunţul la ziar?

– Da, eu, poftiţi, intraţi, răspunsei invitându-l în cameră. Tipul se aşeză pe scaun, rămase cu privirea aţintită asupra propriului lui destin şi oferi imaginea clară a insului căruia îi lipsea ceva anume. I-am adus atunci bucăţelele colorate care îi aparţineau.

– Le recunoaşteţi? l-am întrebat.

– Desigur, îmi răspunse timorat şi vădit stânjenit de ineditul situaţiei.

Am observat că îşi aranja tot timpul cravata pe care, probabil, o uitase acasă.

– Sunt o parte din adolescenţa mea, îmi spuse el. Aş fi regretat cumplit s-o pierd definitiv. O săptămână am crezut că înnebunesc tot căutând aceste bucăţele pe care le aveţi acum în mână. Pe urmă am renunţat, deşi îmi venea extrem de greu să mă resemnez. Eram la serviciu, la birou, când am citit anunţul din ziar şi îmi venea să plâng de bucurie şi de emoţie. Şeful meu, văzându-mă în halul acela, m-a trimis acasă. Şi mi-a lansat sugestia ca pe viitor să nu mai dau dovadă de atâta emotivitate.

– Da, înţeleg, îi spusei dându-i bucăţelele pe care el le luă, le privi câteva secunde admirativ, chiar cu un uşor extaz, apoi le vârî pe rând în gură, le mestecă îndelung, cu răbdare, cu plăcere, cu o satisfacţie crescândă aş zice şi le înghiţi dintr-o dată aşa cum cineva îşi înghite propriul trecut. (Iar unii artişti talentul). (Un medic mi-a mărturisit cândva că a înghiţi în sec reprezintă o excelentă metodă terapeutică împotriva stărilor de angoasă determinată de o hrană memorială prea abundentă).

– Acum mă simt, într-adevăr, alt om, îmi spuse el înviorându-se brusc şi adresându-mi câteva priviri de natură colocvială. I se deschisese subit pofta să vorbească despre el însuşi, despre cei din jurul lui, despre cei pe care nici măcar nu-i cunoştea. Îmi povesti cum încă de copil avusese un puternic sentiment de frustrare şi afirmă că, de fapt, toată viaţa nu facem decât să luptăm cu acest sentiment.

– Hai să fabulăm mai departe, spusei după o pauză destul de lungă.

– Partea frumoasă este că nu fabulăm deloc, spuse individul. Partea frumoasă este că există o parte frumoasă.

Apoi am vorbit despre stafii, nu ştiu cum, prin ce întorsătură a frazei ajunseserăm să ne referim la existenţa stafiilor în viaţa cotidiană. Mi se pare că el se plânsese că nu găseşte nicăieri stafide şi eu îi răspunsesem că îi pot procura câteva stafii în cazul în care ar fi avut nevoie de aşa ceva. Individul se arătase interesat de subiect, stafidele şi stafiile făcuseră deliciul copilăriei lui. Pe vremea aceea aveau o casă plină de stafide şi de stafii, precum şi de respect faţă de aceste creaturi aproape imperceptibile. Stafia lui preferată fusese un anume domn Amzulescu, fost june prim al perioadei interbelice, bărbatul ce reprezentase o chintesenţă a aspiraţiilor feminine in epoca respectivă. Din convorbirile pe care straniul meu vizitator le avusese cu stafia domnului Amzulescu, când acesta trecuse de câţiva ani bunişori în lumea de vis a umbrelor, se despridea clar că domnul Amzulescu îşi păstrase farmecul şi un anume regret să nu izbutise să mai rămână măcar câţiva ani printre cei vii.

Murise în împrejurări enigmatice, otrăvit, probabil, de una din numeroasele lui amante, din câte bănuia el.

– Viaţa trebuie luată aşa cum e, spuse individul. Să ne rezumăm la ceea ce poate să ne confere o imagine oricât de clară asupra evenimentelor, să eliminăm pe cât posibil exagerările oricât de sublime, căci nu suntem decât nişte robi ai cuvintelor de tot felul şi aparenţelor percepute în înţelesul bun al cuvântului, suntem aceşti purtători de senzaţii tari, aceşti păstrători de amintiri plăcute sau monstruoase.

Vorbea cu îndârjire, i-ai fi putut auzi glasul prin parcuri, în metrou, în pieţe, în nopţile nesfârşite, poate chiar şi în deşert i-ai fi auzit glasul agăţându-se de auzul tău ca un ecou al vremurilor trecute.

– Presupun că şi dumneata eşti un nebun ca şi mine, îmi spuse el. Iar singura diferenţă între noi mi se pare constând în faptul că dumneata taci în vreme ce eu vorbesc.

– Şi eu vorbesc mult, uneori, i-am răspuns.

– Asta nu e rău, spuse el fixându-mă cu nişte ochi tulburi. Viaţa n-ar mai avea nici un sens dacă n-am vorbi într-una căutându-i sensul. Şi, de fapt, ce vrem să descoperim? Sublimul existenţei, nu-i aşa? Şi care e acesta? Iarna să-ţi fie cald, şi vara răcoare. Şi, desigur, să-ţi poţi permite anumite luxuri.

– Şi dacă te simţi ca o fiară rănită? l-am întrebat.

– Atunci e mai complicat, îmi răspunse el. Îţi mărturisesc că am lucrat mulţi ani la un studiu despre literatura ca strigăt al conştiinţei ultragiate. Şi n-a ieşit nimic care să merite atenţia. Căci nu puteam să scriu despre strigătul conştiinţei ultragiate din moment ce studiul, el însuşi, era un strigăt al conştiinţei ultragiate. În cele din urmă am aruncat studiul şi am rămas cu strigătul.

– De preferat ar fi fost invers, i-am spus şi el s-a grăbit să-mi răspundă:

– Fără îndoială. Şi ştii de ce? Pentru că există mereu cineva care nu te lasă în pace. Dacă nu mori când trebuie vine cineva şi te întreabă „Cât ai de gând să mai trăieşti?” Tu îţi iei speriat pulsul, te uiţi în oglindă, îţi asculţi gâfâind bătăile inimii şi spui „Sunt foarte bolnav”. „Eşti atât de bolnav şi n-ai murit încă?” Dacă nu te culci când trebuie vine cineva şi te întreabă „Nu te-ai culcat încă?” Dacă nu mănânci când trebuie vine cineva şi te întreabă „N-ai mâncat încă” Şi aşa mai departe.

– Prea multe contrarii şi contrarieri, răspunsei aprinzându-mi un trabuc. Prea mulţi zei şi prea multe zeificări. Prea multe gropi şi prea mulţi gropari. Prea multe târfe şi prea mulţi jandarmi. Prea multe cuvinte şi prea mulţi cronicari. Prea multe lucruri şi prea puţini bani.

Individul îşi aţinti din nou ochii tulburi asupra mea şi spuse:

– Şi atunci te întrebi cum este cu putinţă ca toate aceste lucruri să se întâmple în acest fatidic an 1939.

– Ba pardon, 1999, l-am corectat oarecum plictisit.

– 1939, repetă el ferm.

– Cred că faceţi o confuzie regretabilă, am intervenit din nou. Suntem în anul 1999.

– Ba 1939 omule, nu mă înnebuni, pe ce lume trăieşti?

În clipa aceea m-am întrebat dacă individul din faţa mea era într-adevăr nebun.

Şi observai cu mirare că ţinuta vestimentară a vizitatorului meu amintea de nişte vremuri îndepărtate. Şi că mă aflam într-o încăpere unde se mai aflau şi alte persoane care mă priveau cu uimire, persoane care aparţineau în mod cert unei epoci dispărute. Abia acum mă trezeam la realitate, abia acum înţelegeam că ajunsesem într-o casă străină unde nu-l cunoşteam decât pe individul care mă vizitase şi care în mod logic ar fi trebuit să fie la mine la hotel acolo unde, în mod la fel de logic, ar fi trebuit să mă aflu şi eu.

– Lucraţi la circ?, mă întrebă o domnişoară coafată de-a dreptul caraghios.

– Ce vă face să credeţi asta? am întrebat-o.

– Hainele dumneavoastră, îmi zise ea chicotind dulce. Şi atunci m-am uitat la hainele mele şi-am observat că eram îmbrăcat într-un costum de blugi care mă costase o mulţime de bani.

– Vi se par ciudate?, am întrebat.

– Extrem de ciudate, spuse domnişoara accentuând şi conferind o sonoritate prelungă fiecărui cuvânt.

– Eu însumi sunt un tip ciudat, îi spusei.

– Iar mie nu-mi displac deloc bărbaţii ciudaţi, zise ea aruncând o aluzie destul de străvezie. Atunci se auzi glasul unui individ mai degrabă gras decât slab şi mai degrabă tânăr şi frumos decât bătrân şi urât.

– Domnule, îmi spuse el, nici dumneata nu vrei să admiţi că ne zbatem în nuanţe îmbibate de cinismul cotidian în adâncurile cărora nu zăreşti decât imagini ale decăderii morale? Poate că exagerez, aş vrea să exagerez, să dau dovadă de un dramatism exacerbat, de o exaltare bolnăvicioasă. Dar nu ştiu ce glas îmi şopteşte că prea multe idei măreţe s-au prăbuşit în puţinătatea derizorie a individualismului şi că prea multe suflete generoase au sfârşit lamentabil în sărăcia sufletească a celorlalţi.

Nu aveam ce să mai caut acolo şi m-am grăbit să dispar. Strada era plină de trăsuri, de femei cu fuste lungi şi de bărbaţi cu pălării, Unii dintre ei se uitau miraţi la mine, la extravaganţa mea vestimentară. Desigur, era un lucru care îi frapa, se simţeau epataţi. Trebuie să recunosc că, la rândul meu, nu mă simţeam deloc bine. Nu ştiam unde să mă duc, ce să fac într-o lume în care nu cunoşteam pe nimeni şi unde nu aveam nici un ban. Noroc cu lănţişorul de aur pe care îl aveam la gât. Trebuia să-l vând deşi îmi părea extrem de rău. Cu banii primiţi de la bijutier mi-am cumpărat bilet de tren şi m-am dus la Constanţa, oraşul de care mă legau cele mai puternice amintiri, în care mă născusem şi aveam să mă mai nasc peste mulţi ani într-o zi de iarnă pe care timpul avea s-o scoată din fabulosul lui joben. Şi m-am bucurat gândidu-mă că aveam să-mi recapăt lănţişorul de aur. Oraşul mi se păru înduioşător de mic cu vânzătorii lui ambulanţi strigându-şi marfa pe străzi, cu străzile lui înguste, cu dughenile lui cosmopolite, cu femeile frumoase în toalete de seară, în toalete de lux, cu cârciumile lui unde se înghesuiau docherii, birjarii şi golanii, cu prostituatele lui pândind pe la colţuri, etalându-şi în obscuritate nurii luminoşi, cu protipendada lui snoabă, cu lumea lui interlopă, cu afaceriştii lui veroşi, cu burghezii lui scrupuloşi şi infami, cu poeţii lui limfatici, cu sărăcimea lui tăcută şi neliniştită şi însingurată. Şi m-am trezit deodată în faţa casei unde urma să mă nasc peste mulţi ani. Mama nu era decât o fetiţă, se juca prin curte, alerga după o minge, sărea coarda. Bunicul stătea pe scaun, citea ziarul, când şi când îşi aprindea câte o ţigară, mirosul tutunului lui, aspru şi tare, m-a urmărit o copilărie întreagă. Bunica se tot învârtea de colo colo, cu graba ei dintotdeauna, cu vitalitatea ei debordantă, cu trepidaţia ei năucitoare. Şi ce frumoasă era!

– Pe cine căutaţi?, mă întrebă mama văzându-mă că zăbovesc dincolo de gard şi că mă tot zgâiesc printre scânduri.

– Pe nimeni, îi răspunsei gândindu-mă că fetiţa aceea avea să-mi dea naştere, să se chinuie şi să sufere din pricina mea.

– Atunci mai bine plecaţi, îmi spuse ea privindu-mă cu nişte ochi mari şi răutăcioşi.

– Desigur, i-am spus. Se făcuse seară şi-am mers până la marginea oraşului. Mă învăluia o lumină difuză, arbitrară, superfluă. Noaptea se îngroşase şi doar sufletele cele mai strălucitoare făceau să mai ţâşnească fugare irizări luminiscente. Apoi mi s-a făcut somn şi m-am lăsat în voia imaginilor suprarealiste ce-mi defilau prin faţa ochilor închişi.

– Domnule, v-aţi lovit rău? mă întrebă un glas venit parcă dintr-o altă lume. Deasupra mea, uşor aplecat spre mine, se afla chipul unui bărbat care mă privea din spatele unor lentile groase. Cum naiba aţi căzut în groapa asta? mă întrebă.

– Am alunecat, îi răspunsei venindu-mi în fire şi pipăindu-mă să văd dacă eram teafăr. Necunoscutul mă ajută să mă ridic şi-şi văzu liniştit de drum. Iar eu ţineam în mâna însângerată câteva cioburi colorate.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Poşta redacţiei


Se spune că sfârşitul fiecărui an trebuie să ne prindă mai veseli. Mai ales că românul este frate nu doar cu codrul, ci şi cu umorul. Iată de ce, în rândurile ce urmează, vă propun o pseudo poştă a redacţiei în care voi răspunde la câteva scrisori imginare atribuite unor personalităţi ale vieţii noastre politice şi culturale. Ţin să precizez, din capul locului, că intenţiile mele jurnalistice sunt absolut benigne.

Dacian Cioloş- Vă mulţumesc pentru urări. Din lungul text pe mi l-aţi trimis am înţeles că în viaţă nu banii contează, ci numai dorinţa de a-i avea, ceea ce este adevărat în mare măsură. Dar şi aici, cum foarte bine spuneţi, dorinţa trebuie temperată pentru a nu căpăta conotaţii obsesive. Să nu uităm de Avarul lui Moliere sau de Hagi Tudose al nostru. În acelaşi timp, consideraţi că generozitatea, altruismul, compasiunea sinceră, grija faţă de nevoile stringente ale cetăţenilor reprezintă priorităţile oricărui guvern chiar dacă ele rămân, de multe ori, doar o dorinţă. Sigur că da, dorinţa este motorul existenţei umane. Şi, ca să vorbim în termeni realişti, îi trebuie benzină şi ulei. Am remarcat bunele dumneavoastră intenţii şi vă aştept cu o nouă epistolă în jurul datei de 1 Mai.

Un grup de parlamentari- Este prima dată când primesc o scrisoare colectivă şi de aceea nu ştiu exact cui mă adresez. Căci un grup poate fi format din trei sau din sute de persoane. Dincolo de această neclaritate, îmi cereţi să scriu şi despre necazurile parlamentarului român, despre străduinţa lui de a pricepe legile pe care le votează, despre imensa responsabilitate ce îl apasă şi îi provoacă insomnii, despre umilinţa de a locui într-o cameră de hotel dacă „nu ţi-ai tras apartament în Capitală” sau despre nostalgia ce te cuprinde când eşti departe de casă şi simţi că alegătorii nu te merită. Pensiile speciale sunt menite să recompenseze tocmai acest stres permanent. Recunosc că, într-un fel, sunt dator să vă dau dreptate. Îmi dau seama cât de greu este să fii senator ori deputat. Cu toate astea, nu-mi stă în putinţă să schimb imaginea proastă pe care Parlamentul o are. Poate şi din cauză că între merit şi virtute este o subtilă nuanţă de interpretare. Vă rog să reveniţi cât mai curând.

Anca Dragu – Fără îndoială, sunt ţări în care unii trăiesc cu doi lei pe zi. Însă trebuie să faceţi diferenţa între ce înseamnă doi lei pentru unii şi aceeaşi sumă pentru români. După cum zic americanii, fiecare individ are un preţ. La români când spui despre cineva sau despre ceva că este de doi lei, spui totul. La noi cota sublimă de referinţă este milionul. Şi nu doar în sens cantitativ. Când spui despre cineva sau despre ceva că este de milioane nu te gândeşti la preţul său, ci la valoarea umană ori sentimentală. Personal, am cunoscut oameni de milioane care trăiau cu doi lei pe zi. Am citit şi cărţi de milioane care costau doi lei. Deci vreau să cred că acei doi lei suficienţi pentru a supravieţui au dimensiunea milionului ce nu poate fi înregistrat în nicio declaraţie de avere. Sper să-mi scrieţi şi cum este să trăieşti cu două milioane pe zi şi să duci, de fapt, o viaţă de doi lei.

Traian Băsescu- Foarte interesante aventurile prin care aţi trecut pe mările şi oceanele lumii. Cel mai mult v-a plăcut Portul Anvers. Din păcate, n-am ajuns încă acolo, dar ar mai fi timp. Aveţi un talent deosebit în a descrie un oraş cosmopolit, cu cârciumioare dichisite, cu marinari bărboşi,

fumători de pipă, cu piţipoace rele de gură, cu dansatoare orientale şi securişti deghizaţi în pokerişti trişori. Impresionantă scena în care conduceţi vaporul pe furtună. Porniţi de la paharul care se mişcă încet, aproape imperceptibil, după care vedeţi cum totul începe să se clatine, ducându-vă cu gândul la un vals vienez. Chiar auziţi muzica învăluitoare în ritmul paharelor ce se sparg unul câte unul. Apoi vă desprindeţi din starea de beatitudine şi ieşiţi pe punte, unde valurile furioase se izbesc de prora vasului aflat în derivă. Atunci vă duceţi la cârmă şi redresaţi nava, înfruntând rafalele furtunii. Mi-a plăcut şi expresia din final: „Am ciuruit-o şi pe asta.” Vă spun cu certitudine, deşi nu sunt critic literar: aveţi talent.

Dan Şova- Într-adevăr, condiţiile de detenţie de la noi nu se ridică la standarde occidentale. Mai avem ceva de parcurs până să eliminăm măcar puricii din închisori. Îmi spuneţi că sunteţi nevinovat şi că vi s-a înscenat un proces politic. Nu am nicio posibilitate să vă ajut. Singurele mele relaţii ţin de domeniul literar, şi nici acelea cu impact mediatic. Tot ce pot spune este că istoria omenirii este plină de nedreptăţi, că unele dintre acestea au fost admirabil reliefate în literatură, de la Contele de Monte Cristo până la cazul Dreyfus, ce a culminat cu acel fulminant „J’accuse” al lui Emile Zola, şi că, în mod sigur, timpul vă va face dreptate dacă dreptatea este de partea dumneavoastră. Până atunci bucuraţi-vă de venirea unui An Nou care este, în primul şi ultimul rând, bucuria sufletului ce trece printre orice gratii.

Klaus Iohannis – Emoţionantă scrisoarea dumneavoastră prin care îmi spuneţi că din momentul în care eşti conducătorul ţării faci tot posibilul să te transformi psihologic în sensul bun al cuvântului, conştientizând că oricâte case ai avea, nimic nu se compară cu Palatul Cotroceni. Vă felicit că aţi schimbat draperiile şi mobilierul de acolo pentru că şi mie mi se păreau mult prea învechite. Poate n-ar strica să puneţi şi câţiva pitici de grădină care să-i confere spaţiului exterior un cadru mai pitoresc. Deşi gusturile sunt, de obicei, diferite, eu aş amplasa şi o statutie de dimensiuni rezonabile în apropierea sălii unde au loc conferinţele de presă. Deşi nu sunt artist plastic, aş merge spre valorificarea postmodernă a gânditorului de la Hamangia. Acest lucru ar putea să însemne statuia unui gânditor cu capul aplecat într-o parte, sprijinit pe mâna dreaptă, astfel încât mâna stânga să capete conturul unei aripi.

Dan Puric – Şi eu sunt convins că românul frumos trăieşte în România profundă. Aici avem de-a face cu două elemente esenţiale ale condiţiei umane: frumuseţea şi profunzimea. Ele nu pot alcătui un tot sublim decât dacă sunt inseparabile. Frumuseţea fără profunzime şi profunzimea fără frumuseţe sunt, dacă permiteţi această comparaţie vulgară, ca nunta fără lăutari. Cum spunea Andrei Pleşu, referindu-se la Emil Cioran, din acel moment intrăm într-o anume „frivolitate a dezastrului”. Este de comentat în ce măsură dezastrul devăluie nuanţe frivole dacă nu depăşim cadrul abstract. O altă observaţie pe care mă simt nevoit s-o fac este că românul frumos, integrat în configuraţia omului generic frumos, nu se confundă neapărat cu românul adevărat, care merge duminica la biserică, nu-şi uită obiceiurile, îngrijeşte vatra străbună şi priveşte cu seninătate bolta înstelată. În România lui profundă frumuseţea este mereu egală cu sine.

Victor Ponta – Splendide ilustratele pe care mi le-aţi trimis din China. Este bine că aţi început să luaţi cursuri de chineză şi că vă pasioneză cultura tibetană. Şi eu m-am străduit să-mi modelez comportamentul pe structura psihologică a meditaţiei zen, fără să ajung, totuşi, la performanţe notabile. Mă bucur că în curând vă veţi întâlni cu Dalai Lama, ceea ce reprezintă, într-adevăr, un privilegiu. Cât priveşte opinia că ar trebui ca în ţara noastră să vină cât mai mulţi chinezi, aici lucrurile sunt mai complicate. După Revoluţie se spunea că avem nevoie de cât mai mulţi japonezi, însă n-am fost suficient de atrăgători. Şi în legătură cu venirea chinezilor în număr mare pe meleagurile noastre sunt sceptic. Interesantă este şi intenţia de a vizita Coreea de Nord, deşi, din câte am citit, ce se întâmplă acolo nu este tocmai pe gustul meu. Dar n-ar fi exclus ca realitatea să fie diferită şi să trăiţi o experienţă de neuitat.

Ion Ţiriac – Vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la o partidă de vânătoare, însă vă mărturisesc că din armată, unde am fost armurier, n-am mai tras cu vreo armă. Recunosc că îmi plăcea să dezasamblez câte un Kalaşnikov mai ruginit şi să-i redau vechea înfăţişare, dar de atunci au trecut mulţi ani şi m-am apropiat tot mai mult de curentul ecologist ce apără şi drepturile animalelor, de la urşii polari până la mistreţii sacrificaţi pentru a întreţine deprinderile vânătoreşti ale unor mari oameni de afaceri. Am priceput că nu vânătoarea în sine este atât de importantă, cât cunoaşterea unor personalităţi ce se mişcă într-un mediu privat şi împărtăţesc principii şi pasiuni comune, aspect ce poate fi folositor oricui. Cu toate astea, mi-e greu să-mi imaginez că aş mai fi în stare să apăs pe trăgaci dacă mistreţul nu s-ar repezi spre mine, decis să mă doboare la pământ. Singura aventură care, poate, m-ar tenta, ar fi un safari, dar nu ca să împuşc lei şi tigrii, ci pentru a respira aerul savanei înconjurat de vieţuitoare periculoase.

Elena Udrea- Am citit paginile din Jurnalul dumneavoastră pe care aţi avut amabilitatea să mi le trimiteţi, remarcându-vă spiritul combativ, pe alocuri arţăgos, condimentat cu expresii uşor voluptuoase de genul „Sunt bună”. Din păcate, sfaturile pe care mi le cereţi în chestiuni de vestimentaţie şi accesorii mă depăşesc pentru că nu am manifestat vreodată veleităţi de creator de modă şi nici nu am participat la vreun spectacol de acest fel. Tot ce pot să vă spun este că tocurile la pantofii unei doamne trebuie să nu fie atât de înalte încât s-o împiedice să păşească. Rostul pantofilor de calitate, dacă nu sunt împodobiţi cu pietre scumpe, este să-ţi asigure confortul deplasării şi să reprezinte o emblemă a eleganţei discrete. De asemenea, poşetele realizate din materiale rare, ca pielea de şarpe sau de crocodil, prezintă inconvenientul că odată uitate undeva sunt ca şi pierdute pentru totdeauna.

Gigel – Eşti foarte supărat pe Moş Crăciun din cauză că anul ăsta nu ţi-a adus nicio jucărie, oricât de mică, şi mă rogi să-l critic. Moş Crăciun este singura fiinţă de pe planetă ce nu poate fi criticată. Trebuie să înţelegi că el nu are destui bani pentru a împărţi cadouri la toţi copiii. Aşa se explică de ce, uneori, este trist. Te asigur, totuşi, că nu uită pe nimeni. Înainte de a porni la drum studiază cataloagele şi subliniază numele celor la care n-a ajuns în anul ce a trecut, astfel încât ei să fie primii la care va merge. Deci nu trebuie să fii aşa de supărat. Un lucru pe care azi ţi-l doreşti şi nu-i ai, este oricum al tău dacă i-l ceri lui Moş Crăciun. Ai nevoie doar de răbdare şi înţelegere.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Din volumul cu acelasi titlu in curs de aparitie


Insula fericirii

Când Lumi deschise ochii, văzu cerul albastru şi soarele strălucind chiar deasupra capului ei. Oare cum ajunsese să se trezească în altă parte decât în camera ei? Mai întâi i se păru că încă visează. Îşi amintea doar că mergea la şcoală, cu ghiozdanul în spate, şi că cerul era tot albastru, iar soarele strălucea în dimineaţa de mai. Apoi auzi valurile mării. În mod normal, ar fi trebuit să audă robinetul de la baie sau apa de la duş când mama ei se pregătea să plece la serviciu. Era semnalul că şi ea trebuia să se dea jos din pat, să se spele pe faţă şi pe dinţi şi să se admire puţin în oglindă. Abia când se ridică şi privi în jur, înţelese cu uimire că ajunsese pe o plajă pustie, că era îmbrăcată aşa cum plecase la şcoală, cu ghizdanul în spate, şi că totul era cât se poate de real. „Ce naiba s-a întâmplat cu mine?”, se întrebă dezorientată. Se afla în faţa mării, la câţiva paşi de mal. Nu departe se întindea o pădure cu copaci foarte înalţi ce aveau frunzele portocalii. Observă că teneşii îi erau uzi. Se gândi că trebuia să găsească o casă, să pornească spre pădurea aceea portocalie. Într-un fel, îi era frică. Niciodată nu plecase singură în necunoscut, nu se rătăcise de părinţii ei, nu-şi imaginase cum ar fi să nu mai depinzi de ajutorul lor. Mama ei o suna pe telefonul mobil de câteva ori pe zi pentru a o întreba ce face, unde este, dacă a intervenit ceva neprevăzut. Lumi scoase telefonul mobil din ghiozdan, constatând că nu-i folosea la nimic şi nu lipsi mult să izbucnească în plâns. Noroc că plângea rar şi numai atunci când o poveste sau un film văzut la televizor îi umpleau ochii de lacrimi. Nu avea rost să strige pe cineva. Porni spre pădurea aceea ciudată, dorindu-şi să întâlnească un om, oricare ar fi fost acesta. Adică, nu chiar un monstru. Abia când ajunse la marginea pădurii văzu un bărbat ce privea fix către mare, fără a fi interesat de prezenţa cuiva. Lumi se apropie de el mai întâi temătoare, apoi contrariată de faptul că individul nu-i dădea nicio atenţie. Părea de vârsta tatălui ei.

  • Nu vă supăraţi, credeţi că pot să vă întreb ceva?, spuse Lumi, făcându-şi curaj.
  • Orice, răspunse bărbatul, fără s-o privească.
  • Îmi puteţi spune cum se cheamă locul acesta?
  • Insula fericirii.
  • Aici toţi oamenii sunt fericiţi?
  • Foarte fericiţi.
  • Şi cum pot fi toţi oamenii foarte fericiţi?
  • Eşti ceea ce vrei să fii şi faci ceea ce vrei să faci.
  • Şi dumneavoastră ce sunteţi?
  • Eu sunt far. Luminez calea corăbiilor spre ţărm.
  • Dar acum e ziuă.
  • Nu contează.
  • Şi sunteţi fericit că faceţi lucrul acesta.
  • Dacă n-aş fi fericit, nu l-aş face.
  • Şi până acum a venit vreo corabie pe Insula Fericirii?
  • Nici una. Dar ea oricând poate să sosească.
  • Sunt mulţi oameni pe această insulă?
  • Nu prea mulţi. Dar fiecare are rostul său.
  • Şi când obosiţi ce faceţi?
  • Mă duc să mă culc.
  • Şi cine mai luminează marea?
  • Cel care mă înlocuieşte.

Lumi pricepu că era cazul să plece mai departe şi întâlni un alt bărbat, ceva mai tânăr, care mergea dintr-o parte în alta, făcând stânga împrejur după vreo 20 de paşi. Era într-o continuă mişcare.

  • Bună ziua, aş vrea să vă întreb ceva, zise Lumi.
  • Orice, răspunse individul, fără să se oprească. Pentru a vorbi cu el, fata era nevoită să păşească în acelaşi ritm.
  • De ce trebuie să mergeţi într-una, chiar şi în timp ce vorbiţi?
  • Pentru că mărşăluiesc.
  • Dar străbateţi o distanţă prea mică.
  • Sunt paznic. Acesta este teritoriul pe care am obligaţia să-l apăr.
  • De cine?
  • De oricine. Fiecare îşi apără teritoriul lui.
  • Şi cum îl apăraţi dacă nu vă opriţi din mers?
  • În acelaşi timp fac şi mişcare.
  • Şi nu obosiţi niciodată?
  • Când obosesc mă culc.
  • Şi atunci cine apără teritoriul?
  • Cel care mă schimbă.
  • E un teritoriu comun.
  • Cred că sunteţi foarte fericit.
  • Aici toţi oamenii sunt fericiţi.
  • Eu am voie să calc pe acest teritoriu?
  • Ai voie pentru că ai venit cu gânduri bune.
  • Şi cum ştiţi că am gânduri bune?
  • În cazul ăsta pot să plec mai departe?
  • Nimeni nu te opreşte.

Lumi îşi spuse că dacă tot ajunsese pe Insula Fericirii ar fi trebuit să fie şi ea fericită. Însă ce fericire este aceea în care te simţi departe de părinţii tăi, de colegii tăi de şcoală, de lumea cu care te-ai obişnuit să trăieşti sau doar înveţi să supravieţuieşti? Cum să fii fericit când ştii că mama ta îşi face griji pentru tine, când te sună mereu pe telefonul mobil şi tu n-ai cum să-i răspunzi, când tatăl tău te caută cu disperare şi nu poţi să-l linişteşti şi să-i spui: „Sunt bine, tată, am ajuns pe Insula Fericirii, aici oamenii sunt cam ciudaţi, folosesc telepatia, fac numai ce le place, dar până acum n-am constatat că ar fi periculoşi. Am să te ţin la curent cu ce se întâmplă în continuare.” Lumi intră în pădurea portocalie, sperând să nu întâlnească vreun lup, vreun porc mistreţ sau vreo altă vietate disgraţioasă. Îi plăceau animalele, avea acasă un câine, Rex, şi o pisică, Miaumiau, cu Rex ieşea la plimbare, pe Miaumiau o alinta şi o mângîia sub botic, crescuse odată cu ei, pe Maiumiau o găsise tatăl ei în parcare, sub maşină, şi nu lipsise mult s-o calce, bine că îi auzise miorlăitul şi o dusese în casă, abia făcuse ochi, îi dăduse lapte cu siringa, săraca de ea, înghiţea forţat, dădea din lăbuţe, pe urmă pleca tremurându-i codiţa, şi era o minune că nu murise, că se făcuse în câteva luni mare şi jucăuşe. Rex fusese scos din buzunarul interior al paltonului şi aşezat pe masă, Lumi avea atunci 7 ani, era cadoul ei de Crăciun. Acum se cufunda în pădurea portocalie printre razele de soare ce răzbăteau printre frunze, colorându-se în galben-pai cu irizări violete. Nu auzea niciun zgomot, niciun ciripit, niciun foşnet. Parcă ar fi înaintat printr-o pădure lipsită de viaţă, cu frunze eterne. Într-un târziu văzu o casă cu uşa deschisă. Intră într-o încăpere spaţioasă în care mai mulţi oameni stăteau pe scaune şi râdeau în faţa unui perete alb. Când se opreau din râs, cineva începea să râdă în hohote şi toţi ceilalţi râdeau la fel. Lumi schiţă şi ea un zâmbet fără să ştie de ce se înveselise oarecum. Îl întrebă pe un tânăr de lângă ea:

  • De ce râdeţi?
  • Să nu fim trişti, îi răspunse acesta, fără să întoarcă capul spre ea.
  • Nu poţi să râzi de ceva ce nu există, zise Lumi.
  • Poţi să râzi oricând şi de orice, chiar şi de ceva ce nu există, îi răspunse tânărul. Lumi nu se simţea în stare să râdă şi ieşi din încăpere. În apropiere o femeie aduna ceva de pe jos şi punea într-un sac. Dacă te uitai cu atenţie observai că, de fapt, sacul era gol.
  • Ce strângeţi?, întrebă fata.
  • Nimic, îi răspunse femeia, continuându-şi treaba.
  • Şi nu este inutil?
  • Nimic nu este inutil.
  • Probabil că este un lucru care vă face fericită.
  • Altfel de ce l-aş face?

Lumi îşi aminti că şi ea fusese uneori foarte fericită. Când primisie cadou de ziua ei prima păpuşă Barbie, când Miaumiau mâncase prima dată singură din castron, când Rex i se urcase prima dată cu labele pe umeri, când mama ei o pieptănase ultima dată şi îi spusese să se descurce singură de atunci încolo cu pieptănatul pentru că devenise o fată destul de mare. Fusese fericită şi când mâncase de atâta ori îngheţată de vanilie la cupă, de aceea i se făcu foame. Pestre câteva clipe îi apăru în faţă o masă pe care se găsea o cupă mare de îngheţată, cum nu mai văzuse vreodată, alături de o linguriţă. Fata îşi spuse că era doar o iluzie, dar luând linguriţa în mână îşi dădu seama că totul se dovedea a fi aievea, iar îngheţata de vanilie nu se deosebea de cea care îi plăcea atât de mult. Oare visa? Însă ce vis este acela în care mănânci îngheţată şi simţi bucuria de a mânca ce-ţi doreşti? Lumi se gândi apoi la o savarină şi aceasta se ivi imediat pe masă, mult mai mare ca de obicei, de-a dreptul uriaşă. Luă din ea cam un sfert şi auzi pe cineva tropăind şi nechezând în preajma ei. Era un adolescent care călărea un cal imaginar. Băiatul trase de hăţuri şi spuse:

  • Brrrr! Cum au fost îngheţata şi savarina?
  • Foarte bune, răspunse Lumi.
  • Aici poţi mânca tot ce doreşti.
  • Şi cine prepară toate astea?
  • Apar din aer.
  • Şi tu tot din aer ai apărut?
  • Normal, din moment ce îl respir.
  • Şi eu, când eram mai mică, mă jucam de-a căluţii.
  • De-a căluţii?

– Tata se juca cu mine de-a căluţii. Alerga cu mine prin casă şi eu îi strigam din spate: „Dii, căluţule!”, şi îl ţineam de cordonul halatului.

  • Nu vrei să te plimbi cu mine?
  • Unde să mă plimb cu tine?
  • Pe Insula Fericirii.
  • Abia am ajuns aici. Şi am întâlnit oameni ciudaţi.
  • Ciudaţi că sunt fericiţi?
  • Este ciudat să crezi că eşti far în amiaza mare.
  • Aici nu este niciodată noapte. Dar nimeni nu te împiedică să fii far dacă asta îţi aduce fericirea.
  • Aici nu este niciodată noapte?
  • Niciodată.
  • Nu poţi privi bolta înstelată, nu te poţi lăsa amăgit de strălucirea Lunii?
  • Niciodată.
  • Aici sunt pisici şi câini?
  • Aici nu sunt decât oameni.
  • Nici măcar furnici?
  • Ce sunt furnicile?
  • Nişte insecte.
  • Ce sunt insectele?
  • Nişte… vieţuitoare ale naturii. Cum sunt şi căluţii.?
  • Hai mai bine să ne jucăm de-a căluţii.

Lumi îşi aminti că nu se mai jucase de multă vreme de-a căluţii. Iar băiatul acela necunoscut era destul de simpatic. Semăna cu un coleg de clasă care lua numai note bune şi îi trata pe toţi ceilalţi cu un anumit dispreţ. Şi ea lua note bune, dar n-ar fi fost în stare să dispreţuiască pe cineva. Însă spre deosebire de colegul ei dispreţuitor, băiatul necunsocut era mult mai prietenos. Începu să tropăie alături de el şi-l întrebă:

  • Ţie ce îţi place cel mai mult să fii?
  • Servitor, răspunse băiatul, gâfâind.
  • Şi pe cine serveşti?
  • Pe rege şi pe regină.
  • Nu înţeleg. Cum îi serveşti?
  • Discut cu ei.
  • Oricine poate fii rege aici?
  • Oricine care are cel puţin un servitor.
  • Şi sunt mulţi regi pe Insula Fericirii?
  • Unul singur. Unii doar se cred regi, dar n-au servitori.
  • Dar şi ei sunt fericiţi, nu-i aşa?
  • Şi fericirea are grade de comparaţie.
  • Şi cei care sunt mai puţin fericiţi nu ajung să se simtă nefericiţi?
  • Atunci renunţă la titlul de rege şi caută altceva care să-i facă fericiţi.
  • Asta înseamnă că tu eşti singurul servitor.
  • Şi ca să fii prinţesă ce-ţi trebuie?
  • Să te adopte un rege care are măcar un servitor.
  • Nu vrei să ne oprim? Am obosit să tropăi.
  • Brrr!
  • Eu aş vrea să fiu prinţesă.
  • Atunci trebuie să mergem la rege şi la regină.

Lumi nu-şi dorise până atunci vreodată să fie prinţesă. Ştia că un asemenea lucru nu era cu putinţă. Rostul ei era să înveţe cât mai bine, să-şi asculte părinţii, să-şi construiască viitorul într-o lume plină de primejdii şi, nu rareori, de deziluzii, dar şi de speranţe. Şi totuşi, acum i-ar fi plăcut să fie prinţesă. Ca o păpuşă Barbie.

  • Şi unde stau regele şi regina?, întrebă Lumi, sperând să fie adoptată.
  • Nu departe de aici. Dar trebuie să tropăim până acolo şi să nechezăm.
  • Ca nişte cai?
  • Eu nu ştiu ce este un cal. Pe Insula Fericirii, ţi-am mai spus, nu sunt decât oameni.
  • Nume aveţi?
  • Pe fiecare îl cheamă după cum este. Pe mine mă cheamă Servitor.
  • Am întâlnit pe cineva care zicea că este far şi pe altul care spunea că este paznic.
  • Acestea sunt şi numele lor. Far şi Paznic.
  • Pe mine mă cheamă Lumi.
  • Ce înseamnă Lumi?
  • Un nume. Am văzut şi oameni care stăteau într-o sală şi râdeau.
  • Ei sunt cei care n-au nume, care nu şi-au găsit un nume.
  • Dacă voi fi adoptată, eu mă voi numi Prinţesa.
  • Părerea mea este că vei fi adoptată.
  • Şi dacă nu voi fi adoptată nu voi avea un nume.
  • Poţi fii altceva care să te facă fericită.
  • Atunci să mergem la rege şi la regină, zise Lumi, tropăind şi nechezând alături de Servitor. Curând ajunseră la palatul regal, care nu era chiar un palat ci, mai de grabă, o cocioabă. Se opriră gâfând şi intrară în aşa-zisul palat. Acolo stăteau, fiecare pe tronul său, regele şi regina. Lumi înaintă sfioasă în spatele lui Servitor care spuse:
  • Luminăţia Ta, am găsit pe cineva care vrea să fie prinţesă.

Regele surâse binevoitor şi spuse:

  • Apropie-te, domnişoară. Eu şi minunata mea soţie, Regina, ne dorim de multă vreme o nouă prinţesă. Dacă n-am fi ştiut că trebuie să apară, n-am mai fi fost fericiţi şi aş fi fost nevoit să abdic, căutând altceva care să mă facă fericit. Dar pentru a fi prinţesă este obligatoriu să îndeplineşti o condiţie. Nu poţi să fii ceva dacă nu eşti potrivit, căci asta îţi aduce nefericirea. Nu poţi să fii far dacă n-ai lumină în ochi şi nici paznic dacă te sperii. Nu poţi să ajungi servitor dacă nu găseşti pe cineva căruia să-i fi oricând la dispoziţie şi nici rege dacă n-ai servitor. Ca să ajungi regină te poţi mărita cu un rege. În fine, ca să fii prinţesă trebuie să-ţi petreci multă vreme în dreptul ferestrei şi să-l aştepţi pe Prinţ, fiind convinsă că el o să apară. În felul acesta vei fi fericită în fiecare zi. Eu şi regina stăm pe tron până ne culcăm. Tu trebuie să stai singură în dreptul ferestrei. Crezi că poţi să îndeplineşti această condiţie?
  • Şi n-am să vorbesc cu nimeni?
  • Servitorul îţi va sta la dispoziţie când nu vorbeşte cu mine. Dar poţi vorbi şi cu alţii, telepatic.
  • Şi cum să-i găsesc pe aceştia?
  • Te gândeşti la ei, îi întrebi ceva, şi ei îţi răspund. Şi tu poţi fi căutată telepatic. Pe Insula Fericirii nimeni nu se simte singur. Pentru că singurătatea este cel mai mare duşman al fericirii.
  • Şi când nu vrei să mai vorbeşti cu nimeni?
  • Atunci îţi cauţi un alt tărâm. Te urci într-o barcă şi te laşi purtat de valuri.
  • Eu cred că de atunci nu vei mai putea fi fericit niciodată, zise Regina care avea un glas piţigăiat şi un coc imens. Şi Regele era îmbrăcat ciudat, în zdrenţe, ca un cerşetor. Servitorul, în schimb, avea haine frumoase, cum Lumi văzuse într-un film cu piraţi.
  • Şi am o cameră a mea?, întrebă Lumi.
  • Şi poţi să ceri toate hainele pe care le doreşti aşa cum ţi se aduce tot ce-ţi place să mănânci.

Lumi se gândi că nu era atât de nefericită încât să plece cu barca pe un alt tărâm. Îi lipseau Rex şi Maiumiau, era departe de părinţii ei, dar nu se simţea singură. Iar dacă ar fi plecat pe mare, cine ştie unde ar fi fost purtată de valuri? Dacă voia să înveţe mai departe, avea câteva cărţi şi caiete în ghiozdan. Fata se duse în camera ei care nu arăta prea grozav, adică nu avea decât un pat îngust, o masă şi un scaun. Pe podeaua de lemn era întinsă o rogojină. Puse ghiozdanul pe scaun şi se aşeză pe pat. Viaţa ei se schimbase dintr-o dată. Trebuia să accepte această nouă realitate. În fond, nimeni nu voia să-i facă rău. Şi nu peste multă vreme avea să se întâlnească cu Prinţul. Dar cum să te întâlneşti cu un prinţ dacă nu eşti îmbrăcată ca o prinţesă? Se gândi la o rochie, aşa cum văzuse într-un film cu prinţese, şi pe pat, lângă ea, apăru rochia pe care şi-o dorise. „E minunat!”, strigă Lumi, grăbită să îmbrace noua rochie. Îi venea perfect. Ar fi vrut să se privească în oglindă. Atunci auzi telepatic vocea servitorului:

  • Aici nu sunt oglinzi, Prinţesă.
  • De ce?, întrebă Lumi dezamăgită.
  • Oglinda îţi poate aduce nefericirea.
  • Dar când te admiri în oglindă eşti fericit.
  • Mai fericit eşti când te oglindeşti în gândurile altora. Aici hainele n-au valoare.
  • Dar tu eşti frumos îmbrăcat, ca într-un film cu piraţi.
  • Eu nu ştiu ce sunt acei piraţi.
  • Nişte indivizi care atacă corăbiile altora ca să le jefuiască.
  • Un servitor trebuie să poarte haine frumoase. Regele poate să umble în zdrenţe, e rege, însă servitorul are nevoie să arate cât mai bine.
  • Fără să te vezi în oglindă.
  • Este de ajuns că te vezi pe tine însuţi.
  • Pe insula asta sunt râuri?
  • Nu sunt râuri. Când ţi-e sete primeşti imediat o cană cu apă.
  • N-aş vrea să mai vorbim telepatic. Poţi să vii în camera mea?
  • Mai întâi am să-l întreb pe Rege.

Lumi nu prea ştia ce să creadă. Ei îi plăcea să se piaptăne dimineaţa în oglinda din baie după ce se spăla pe dinţi, să se considere o fată frumoasă.

  • Îţi aminteşti de mine? Sunt Far, auzi telepatic vocea unui bărbat.
  • Sigur că îmi amintesc, răspunse Lumi.
  • Am auzit că îţi lipseşte oglinda.
  • Nu neapărat.
  • Mai demult pe Insula Fericirii erau multe oglinzi.
  • Şi de ce au dispărut?
  • Noul rege a hotârât ca toate să fie sparte şi cioburile aruncate în mare.
  • De ce a făcut lucrul acesta?
  • Erau inutile. Unii au plecat cu bărcile spre alte tărâmuri, dar mulţi au rămas, fiind mai departe fericiţi.
  • Bine, Far, am să mă obişnuiesc şi fără oglindă, zise Lumi şi se duse în dreptul ferestrei în aşteptarea prinţului, dar şi a servitorului. Soarele strălucea în acelaşi loc pe care îl văzuse când se trezise pe plajă cu ghiozdanul în spate. Şi abia acum observa că pe Insula Fericirii nu erau umbre, că nici ea nu avea umbră. Peste puţin timp apăru şi servitorul care spuse:
  • La dispoziţia ta, Prinţesă.
  • Servitor, pe această insulă poţi să-ţi doreşti un ceas?, întrebă Lumi, înţelegând că ajunsese într-o lume mult diferită faţă de cea pe care o cunoştea.
  • Dar nu-ţi arată ora pentru că aici timpul s-a oprit.
  • Şi nu îmbătrâneşti?
  • Rămâi la vârsta la care ai venit.
  • Sunt şi copii?
  • Sunt şi copii. Ei se joacă toată ziua până se culcă.
  • Servitor, spune-mi de ce alţii pot să-mi citească gândurile, iar eu nu reuşesc acest lucru?
  • Vei reuşi mai târziu, când vei uita tot ce te leagă de vechea ta lume.
  • Îmi voi uita părinţii, colegii de clasă, îi voi uita pe Rex şi Miaumiau?
  • Altfel nu se poate.
  • Atunci aici este Insula Nefericirii!, exclamă Lumi, crezând că a izbucnit în plâns şi că lacrimile îi şiroiau pe obraji. Servitor îi zise:
  • Nu te gândi că poţi avea lacrimi.
  • Şi după ce voi uita vechea lume, ce voi citi în gândurile celorlalţi?
  • Numai lucruri frumoase. Pe această insulă nu există răul. Nimeni nu poate să mintă, să se ascundă, să lovească şi să-şi dorească ceva care nu-i poate fi dăruit.
  • Regele a poruncit să fie sparte toate oglinzile. Nu este un lucru rău?
  • Ce este bine să te priveşti într-o oglindă şi să nu te vezi?
  • Mai sunt şi alte prinţese care îl aşteaptă pe Prinţ?
  • Mai sunt două.
  • Şi ele unde stau?
  • În camerele lor.
  • Camerele lor sunt la fel ca a mea?
  • Sunt mult mai mari şi mai frumoase.
  • Şi a mea de ce este aşa mică şi urâtă?
  • Nu este urâtă. Când am ajuns la palat şi ai vorbit cu Regele, nu ţi-ai imaginat că poţi avea o cameră mai frumoasă.
  • Nu mi-am imaginat nimic atunci.
  • De fapt, nu te-ai gândit la o cameră mai frumoasă. Dar dacă vrei, este suficient să-ţi imaginezi camera în care să-l aştepţi pe Prinţ. Lumi se bucură aflând că era posibil să locuiască într-o cameră aşa cum văzuse într-un film cu regi şi prinţese, chiar dacă toate oglinzile fuseseră sparte. Îi trecu supărarea şi spuse:
  • Şi după ce uiţi de vechea ta lume, cu ce te hrăneşti? Servitorul îi răspunse zâmbind:
  • Cu nimic.
  • Cum să fiu fericită fără îngheţată, fără tort de ciocolată, fără să-mi serbez ziua de naştere şi să-mi invit colegele de la şcoală?
  • Uitarea este şi ea o parte a fericirii. Vei descoperi alte lucruri care să te bucure. Când nu vei mai vrea să fii prinţesă, îţi vei găsi alte motive de bucurie.
  • Cum sunt acei oameni care se adună într-o sală şi rând privind un perete gol?
  • Ei râd citindu-şi gândurile unii altora. Când unii se întristează şi nu mai vor să fie ceva, se duc pe malul mării, se urcă în barcă şi se lasă purtaţi de valuri.
  • Pe această insulă există dragoste?
  • Există numai dragoste.
  • Cum ar fi să te îndrăgosteşti de Prinţ.
  • Dacă nu te îndrăgosteşti de el, n-ai cum să-l aştepţi.
  • Dacă suntem trei prinţese, va trebui să aleagă una singură.
  • Va vorbi telepatic cu toate trei.
  • Şi va avea voie să te sărute?
  • Ce înseamnă să săruţi pe cineva?
  • Să te apropii de el şi să-ţi lipeşti buzele de buzele sau de obrazul lui.
  • Este ceva care îţi aduce fericirea?
  • Tu n-ai sărutat până acum nicio fată?
  • Poate, dar am uitat. Lumi se apropie de Servitor şi-l sărută pe obraz, dar băiatul nu schiţă vreun gest, rămânând ca o stană de piatră. Lumi se apropie din nou de fereastră şi spuse:
  • Oare cum poate fi fericit cineva fără să sărute pe nimeni?
  • Te vei obişnui. Vei avea ce să vorbeşti cu oricine şi bucuria te va învălui. Acum ar fi mai bine să te conduc în noua ta cameră.

Lumi îl urmă pe Servitor, trecând prin faţa regelui şi reginei, care stâteau fiecare pe tronul său. Regele spuse:

  • Scumpa mea fiică adoptivă. Am auzit ce vorbeaţi adineauri şi ţin să adaog, cum ţi-a zis şi Servitor când te-a întâlnit prima dată, că şi fericirea are grade de comparaţie. Unii pot fi mai fericiţi decât alţii. Nu-i aşa, scumpea mea soţie? Regina se invioră, căci până atunci păruse cam moleşită, şi zise:
  • Eu cred că aceste grade de comparaţie apar abia când unii dintre supuşii noştri încep să se simtă un pic nefericiţi. Nu la toţi uitarea funcţionează cum trebuie. Dacă îşi amintesc un singur lucru din lumea din care au venit, au impresia că se mai pot întoarce acolo. Dar niciodată nu se ştie unde îi poartă valurile. Dacă vor să renunţe la fericirea de aici poate că există, într-adevăr, una mai mare, pe care noi am uitat-o. Lumi se întristă din nou şi spuse:
  • Aşa mă simt eu acum. Regele interveni:
  • Scumpa mea copilă, aşa este la început. Probabil că şi nouă ni s-a întâmplat la fel. Dar asta nu m-a împiedicat să ajung rege, să-mi aleg o soţie şi să-mi găsesc un servitor. Tu vei putea să te măriţi cu un prinţ şi să stai într-o cameră deosebit de frumoasă. Lumi nu-şi putu alunga tristeţea de pe chip şi spuse:
  • Luminăţia Ta, puţin mai devreme mi s-a părut că lacrimile îmi curg pe obraji, dar din ochii mei nu a curs nicio lacrimă. Oare nefericirea nu are şi ea grade de comparaţie? Regele se gândi un moment şi spuse:
  • Când eşti fericit, nefericirea altora reprezintă doar neputinţa lor de a fi fericiţi. Când spui despre cineva că este mai nefericit decât altul, nefericirea înseamnă acelaşi lucru. Gradele de comparaţie nu mai contează. În cazul fericirii, când spui despre cineva că nu este la fel de fericit ca altul, fericirea poate fi şi mai puţină fără a te întrista. De pildă, regina este mai puţin fericită decât mine. Regina surâse şi spuse:
  • Dragul meu soţ, nimeni nu poate fi mai fericit ca un rege care are un servitor.
  • Acum vă puteţi retrage în camera prinţesei, zise regele şi Servitor, după ce făcu o mică plecăciune, porni urmat de Lumi spre încăperea ce arăta exact aşa cum şi-o imaginase fata. Era ca într-un film.
  • E minunat!, murmură, copleşită de admiraţie. I-ar mai fi trebuit doar o oglindă mare în care să vadă cum îi stă rochia de prinţesă pe care o îmbrăcase. Îşi aminti că îşi lăsase hainele cu care ajunsese pe insulă şi ghiozdanul în cealaltă cameră, dar îşi zise că nu avea rost să se întoarcă acolo.
  • Îţi mai pot fi cu ceva de folos, prinţesă?, întrebă Servitor. Lumi îi răspunse:
  • Mi-aş dori să le cunosc pe cele două prinţese ce îl aşteaptă pe Prinţ.
  • Vei putea să vorbeşti cu ele telepatic cât de curând.
  • Îţi mulţumesc, Servitor, pentru ajutor, zise Lumi cu încântare. Servitorul se retrase şi fata se aşeză pe un scaun, ţinând ochii închişi. Nu-i era foame, nici sete, parcă ar fi plutit într-un fel de ceaţă portocalie. Ar fi fost mai bine să se culce, să se întindă în patul somptuos, cu baldachin din pânză brodată cu fire de aur. Se gândi la o cămasă de noapte albă, înmiresmată, apoi deschise ochii şi văzu cămaşa de noapte aşezată pe pat. Nu mai voia decât să doarmă. Se trezi fără să-şi dea seama cât a dormit. Soarele era tot acolo unde îl văzuse când se trezise pe nisipul umed. Se dădu jos din pat, amintindu-şi că era prinţesă şi că trebuia să-l aştepte pe Prinţ. Îşi îmbrăcă rochia, dar când vru să se încalţe, observă că nu avea decât nişte teneşi. Îi trebuiau nişte pantofi potriviţi unei prinţese. Pe care îi primi imediat. Erau superbi şi îi veneau perfect. Lumi făcu câţiva paşi prin încăpere. Acum era, într-adevăr, fericită. Se aşeză în dreptul ferestrei de unde vedea marea. Apoi citi telepatic gândurile celorlalte două prinţese.
  • Cum crezi că arată Prinţul?, o întrebă una dintre ele. Lumi îi răspunse:
  • Încă nu mi-am imaginat cum arată.
  • Adică vrei să spui că poate să arate şi urât?
  • Aici toţi oamenii au frumuseţea lor.
  • Eu nu cred că toţi oamenii de aici au frumuseţea lor. N-ai văzut ce coc caraghios are regina şi ce voce piţigăiată?
  • Este mama noastră adoptivă.
  • De când ai apărut tu eu nu mai sunt fericită. Şi cealaltă prinţesă spuse:
  • Nici eu nu mai sunt fericită. Prinţul nici nu există. L-am aşteptat zadarnic. Lumi rămase uimită să audă asemenea cuvinte şi spuse:
  • Veţi căuta fericirea făcând altceva. Celelalte două prinţese spuseră:
  • Acum tu ai rămas singura prinţesă. Lumi nu ştia dacă să le mai spună ceva. De aceea, preferă să tacă, apoi vorbi telepatic cu Servitor. Îi spuse:
  • Celelalte două prinţese vor să facă altceva. Servitor îi răspunse:
  • Am aflat deja. Dacă nu vor găsi altceva care să le facă fericite, atunci se vor lăsa în voia valurilor.
  • Eu am să aştept răbdătoare. Îmi place nespus de mult aici. Lumi uitase de părinţii ei, de Rex şi de Miaumiau, uitase de îngheţată, de prăjituri, de colegii ei de şcoală. Uitase să se spele dimineaţa pe dinţi, de cărţile pe care le avea în ghiozdan. Era fericită în minunata ei cameră, unde Prinţul avea să se ivească pentru a-i deveni soţ. Atunci Servitor îi spuse:
  • Prinţesă, de când ne-am întâlnit ultima dată, toţi oamenii de pe Insula Fericirii au devenit tot mai nefericiţi. Nu mai vor să fie şi altceva care să le aducă fericirea. Chiar şi mie nu-mi place să tropăi şi să fiu servitorul regelui.
  • Şi regele s-a întristat?
  • Şi el este tot mai trist. Nu ştiu ce s-a întâmplat.
  • Poate că eu sunt de vină.
  • Ce vină să ai?
  • Eu sunt foarte fericită, Servitor.
  • Dar ceilalţi oameni nu mai sunt. Şi nimeni nu vrea să trăiască pe o insulă a nefericirii, acolo unde se iveşte răutatea, neputinţa, zădărnicia.
  • Oare fericirea mea a adus nefericirea celorlalţi?
  • Nu ştiu Prinţesă. Cred că a fost altceva. Când m-ai sărutat pe obraz. La început nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Şi nu este nicio vină că mi-ai dat acel sărut despre care nu ştiam că există. Apoi ceilalţi oameni mi-au citit gândurile şi şi-au amintit de cineva care îi sărutaseră. Şi eu mi-am amintit de mama mea şi tot ce îmi doresc este s-o revăd. N-am să mai pot fi fericit de acum încolo.
  • Eu am să-l aştept mai departe pe Prinţ care dacă nu voi mai avea cu cine să vorbesc.
  • Nu vei avea cum pentru că insula va fi acoperită de valuri. Far ne-a anunţat că vin nişte valuri uriaşe. Paznic va rămâne la locul său de observaţie, deşi pe obraji îi curg lacrimi.

Lumi îşi scoase pantofii şi îşi încălţă teneşii, apoi trecu prin sala tronului, unde regele şi regina stăteau îmbrăţişaţi. Spuse:

  • Luminăţia Ta, îmi pare rău că am adus atâta nefericire. Regele îi surâse şi îi zise:
  • Scumpa mea copilă, fericirea unora poate fi nefericirea altora. Dar poate că nefericirea noastră de acum este drumul spre adevărata fericire.

Lumi se duse în încăperea în care îşi uitase hainele şi ghiozdanul şi mai apucă să se schimbe de haine până când un val uriaş o acoperi. Se trezi întinsă pe un pat, sub lumina orbitoare a unei lămpi. Nu-şi putea mişca mâinile şi picioarele. Mâna caldă şi delicată a unei femei o mângâie pe frunte. Întoarse capul şi spuse:

  • Ce bine îmi pare că te revăd, mamă. Acesta îi spuse:
  • Acum eşti în afara oricărui pericol, draga mea. V-a călcat un şofer neatent cu maşina pe trecerea de pietoni.
  • Nu eram singură?
  • Erai cu un coleg de clasă. V-aţi întâlnit pe stradă.
  • Şi el cum este acum?
  • Mai are de luptat pentru viaţa lui. Mama lui Lumi îşi stăpâni cu greu lacrimile. Nu avea cum să-i spună fiicei ei că băiatul acela murise.
Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Pomanagiii


De ceva vreme se tot vorbeşte despre pomenile electorale. Adică, dacă se măreşte salariul bugetarului, Guvernul îi dă pomană. Şi ce de îi dă pomană? Ca să voteze partidul aflat la putere. Mai mult de atât. Apare câte un candidat la primărie care, în plină competiţie electorală, când confruntarea de idei atinge proprorţii impresionante, în loc să dezvolte proiecte edilitare de anvergură occidentală, împarte mii de pungi pline cu câte un pui, câte un litru de ulei, pe lângă zahăr, făină, nişte biscuiţi, borcane de zacuscă, conserve de peşte şi. cine are noroc, gem de prune şi compot de piersici. Undeva, la fundul pungii, găseşti şi poza zâmbitoare a candidatului, îmbrăcat la costum, pe fond albastru deschis, aproapre azuriu, pe care scrie cu litere de-o şchioapă, „Votaţi-mă!” Plebea se îmbulzeşte la pungi mai ceva ca la sarmalele creştineşti. „Ăsta tot mi-a dat ceva”, îşi zice omul nevoiaş care, în restul timpului, e obligat să plătească taxe şi impozite la primărie, că altfel e penalizat. „Fără pomeni de genul acesta”, s-au răstit unii, crezând că votul cetăţeanului poate fi cumpărat cu o pungă, cu nişte pixuri, şepci, tricouri şi brichete. Apoi se împart pomenile post electorale. Aici se joacă tare. Pe sute de milioane de euro. Marii pomanagii îşi delimitează teritoriile. Vămile, retrocedările, autostrăzile, fondurile europene, contractele ministerelor şi primăriilor cu firmele agreate, subevaluările şi supraevaluările, în funcţie de interesele aleşilor, totul se distribuie conform unui plan bine pus la punct. „Din ce câştigi tu, o parte îţi opreşti ţie, o parte mi-o dai mie, şi o parte merge la partid.” „Să trăiţi, şefu!” Să vedem şi care este profilul psihologic al pomanagiului post electoral. El ştie că trăieşte într-o ţară în care este mai uşor ca pe alte meleaguri să ungi ca la rândul tău să fii uns. Nu degeaba românul are expresia „E uns cu toate alifiile”. Tot el zice: „Dar din dar se face Rai”, cu amendamentul că sensul generozităţii biblice a fost deturnat spre plăceri lumeşti de genul „I-am dat darul cerut.” Că dacă nu-l dai, nici licitaţia n-o câştigi, nici bani de la stat nu pupi. Marea pasiune a pomanagiului post electoral este politica. El ştie că numai de acolo îi vine bunăstarea. Însă trebuie să devină vântătorul iscusit de recompense. Menirea lui este fie să combată adânc în presă, pe canalele audio-vizuale, unde dă pomeni la greu, fie să lucreze în umbră cu acurateţea chirurgului ce operează într-un mediu aseptic. Că se mai iveşte câte o infecţie cercetată de DNA, atunci se invocă incapacitatea sterilizării totale, sunt puse în mişcare mobilurile şi mobilele parlamentare, se declanşează operaţiunea „Arest la domiciliu” pentru că „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă.” Convingerea pomanagiului post electoral este că va ieşi întotdeauna basma curată. La cât a uns, trebuie să existe o dreptate şi pentru el. Şi dacă, totuşi, ajunge după gratii, n-a priceput ce înseamnă să fii cu adevărat mafiot. A căzut de fazan, i-au făcut alţii felul, a luat-o-n barbă, s-a spart în figuri şi s-a vărsat. Cu toate astea, lumea lui nu s-a prăbuşit. Impasul este provizoriu. Odată revenit la vechile sale îndeletnici, îşi va recăpa încrederea în sine. Doar că va fi mai vigilent. Va înţelege că societatea i-a depistat aranjamentele venale, că s-a săturat să-i asculte palavrele, că s-a scârbit de impertinenţa lui vorace. Trebuie să se adapteze noului trend. Să nu se mai lase dat în gât. Să caute mijloace mai rafinate de a înşela statul. Pentru că lumea se împarte dintotdeauna în proşti şi în deştepţi. Poate că exagerez. Poate că, tot scriind, am pierdut sensul real al cuvintelor. Este greu să-mi explic mine însumi de ce cred că nişte candidaţi pot încălca legea, dând pomeni electorale unor oameni amărâţi, cumpărându-le voturile. Câteodată mi se pare că nu este nimic ilegal să fii generos şi din prea multul tău să le dai şi altora oricât de puţin. Nici nu poţi fii sigur că te vor vota. Alteori îmi spun că, într-adevăr, asemenea pomeni pot influenţa decisiv percepţia electoratului, şi atunci mă cufund în confuzie. Îmi amintesc că în perioada interbelică, de ziua alegerilor, din câte am citit şi eu în cărţi, aveau loc mari petreceri câmpeneşti, cu mititei la grătar şi bere din belşug. Totul era de-a moaca. Cu burta plină se ducea omul şi vota. Şi soarele strălucea la fel ca acum. Şi, câteodată, ploua.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

IMAG0132.jpg

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Ziua Naţională a României


De 25 de ani încoace Ziua Naţională a României nu prea este un prilej de bucurie. Pentru că de atunci şi până în prezent politica a avut darul mai mult să ne învrăjească decât să ne unească în spirit naţional, în sensul curat al cuvântului, specific fiecărui popor ce se respectă pe sine. Abia când ne-am convins că lupta politică s-a redus la împărţirea sutelor de milioane de dolari pe canalele murdare ale infracţionalităţii, când am ajuns la concluzia că nimic nu se mai poate schimba, când mulţi compatroiţi au fost nevoiţi să plece în străinătate ca să nu moară de foame, când ne-am dat seama că ne învârtim într-un cerc vicios, abia din acel moment, petrecut de curând, am înţeles că România a fost prea mult jefuită, târâtă în mocirla politicasmului retrograd, a demagogiei purulente, a defăimării concertate pentru a nu lăsa indignarea să se reverse spontan, într-o mare de oameni dezamăgiţi şi revoltaţi nu atât împotriva sistemului politic, ci a putegraiului strâns la adăpostul acestui sistem care ar trebui să fie cel mai bun din lume. Ziua naţională a unei ţări reprezintă, înainte de toate, sărbătorirea unui moment istoric definitoriu pentru fiecare naţiune în parte. 1 Decembrie 1918 este pentru noi, românii, ziua în care „pohta ce-am pohtit” s-a împlinit. A fost o zi de mare sărbătoare populară. Mihai Eminescu, paşoptiştii, mulţi dintre combatanţii războiului de Independenţă, regele Carol I, şi atâţia intelectuali ce au crezut într-o Românie aşezată în hotarele ei fireşti, n-au mai apucat s-o trăiască. Ar fi fost pentru ei o binemeritată recompensă. Însă toate eforturile lor n-au fost zadarnice. România s-a înălţat atrunci printre cele mai vrednice naţiuni ale lumii după secole de umilinţă, de ticăloşie boierească, de sărăcie cruntă şi de nemiloasă spoliere. „Prin noi înşine”, sloganul liberal, n-a fost deloc întâmplător. Nu era nici pe departe un îndemn izolaţionist, o respingere a valorilor europene occidentale, ci nevoia coagulării valorilor naţionale care să le concureze pe cele occidentale. Doar aşa a fost cu putinţă dezvoltarea propriei industrii, a continuităţii culturale ce nu dezavua modernismul, ci doar îl integra în spaţiul tradiţiilor româneşti fără de care şi-ar fi pierdut identitatea naţională. Aşa a înţeles elita interbelică să ducă mai departe „povara” unui destin cu puţinele lui sorţi de izbândă. Şi nu este vina ei că n-a reuşit şi că astăzi este pusă la stâlpul infamiei. Astăzi când românii nu prea se mai bucură de Ziua lor Naţională. Pare o zi ca oricare alta. Cum a fost şi în perioada comunistă. Atunci defilau nu pentru a celebra victoria împotriva hitlerismului, având statut de ţară învinsă, ci pentru a consfinţi triumful marxismului leninist. Singura bucurie ţinea de faptul că era vară şi clasa muncitoare avea două zile libere, cât să urmărească emisiunile de divertisment la televiziunea publică şi să asiste la măreţele realizări ale orândurii socialiste. Care nu erau, totuşi, derizorii. Doar că anulau individul, îl contopeau într-o masă amorfă din care simţea nevoia să evadeze, să găsească şi alte motivaţii existenţiale, să-şi impună propria personalitate mai presus de interdicţii. După prăbuşirea comunismului multe din aceste interdicţii au dispărut. Nu toate. Aşa ceva este imposibil. Şi nu se poate spune că libertatea nu ne-a făcut mai fericiţi. Sau că nu ne-a adus dramul de fericire după care tânjeam. Dar ne-a pus în cârcă o altă povară, cea a nimicniciei, a caragialismului coroziv şi insalubru, a jocului ielelor şi a cameleonismului ionescian în absurditatea şi aviditatea lui telurică. Cei care au săpat la temelia sentimentului naţional şi-au îndeplinit misiunea. Au scos la lumină vreascuri şi au desţelenit rădăcinile cu vrejuri proaspete. Românii nu se pot bucura de Ziua lor Naţională decât dacă îi duc dorul. Numai acolo, departe, acel departe pururi eminescian, impregnat în sângele matern ca într-o matrice inexpugnabilă, adastă forţa acestui popor pe care, uneori, îl detestăm, uitând că, de fapt, ne destestăm pe noi înşine. Ne mirăm că suntem în stare de atât de puţin, că timpul trece pe lângă noi şi odată cu noi fără să ne lumineze cu adevărat, fără să înţelegem cu adevărat „orizontul nemărginit al singurătăţii mării”. Acolo de unde vin corăbiile învingătorilor. Şi nimic nu se compară cu bucuria de a-i primi cu ovaţii.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu