Portretul săptămânii – 9 –


Portretul săptămânii – 9 –

Gabriel Liiceanu

Să fiu sincer, primul lucru la care m-am gândit înainte de a mă aşeza la calculator pentru a creiona acest portret a fost să nu mă las dominat de antipatie, amintindu-mi că până în 1990 Gabriel Liiceanu putea fi considerat ostil regimului comunist. Nu aruncase cu piatra în maşina lui Nicolae Ceauşescu, cum, de altfel, nimeni nu avusese curajul s-o facă, dar se număra printre cei pomeniţi deseori cu admiraţie la postul de radio Europa Liberă, ceea ce îi conferea o anume aură de opozant apărut din cercul de intelectuali al lui Constantin Noica. După revoluţie sau, mai corect spus, după contrarevoluţia din decembrie 89, Gabriel Liiceanu s-a ivit, în fine, triumfător şi pe ecranele televizoarelor, cu acel vehement „Apel către lichele”, menit a-i identifica fără cruţare pe cei ce ne conduseseră până atunci şi să permită ascensiunea forţelor democratice ce nu puteau fi suspectate nici de imoralitate, nici de lichelism. Era o viziune idealistă pe care realitatea a infirmat-o rapid, dovedindu-i inadaptarea la concret. O realitate ce impunea alt gen de acumulări materiale şi alte conexiuni spirituale pentru a consolida poziţiile celor aleşi să facă ordine, să elimine răul profund din societate, să aducă exemplul personal în configurarea unor noi structuri curăţate de balastul comunist. Aşa că din acel moment şi Gabriel Liiceanu a devenit un luptător pe baricadele „României adevărate”. O Românie la care visase şi Constantin Noica alături de marii săi prieteni din perioada interbelică. M-am numărat încă de la început printre cei ce au prevăzut eşecul acestui demers idealist. Nici Gabriel Liiceanu şi, cu atât mai puţin, amicul său Andrei Pleşu, nu pricepuseră nimic din experienţa umană a lui Constantin Noica. Nu puteau fi nişte nişte continuatori ai filosofului în jurul căruia se învârtiseră mai mult pentru a profita de prestigiul acestuia, decât pentru a-i perpetua filonul filosofic ce ducea inerent la Nae Ionescu. Mai târziu, când Gabriel Liiceanu s-a dus la Paris ca să vorbească cu Emil Cioran, a evitat să abordeze cu luciditate subiectul Nae Ionescu, angrenându-l pe bătrânul pesimist în spectacolul derizoriu al contemporaneităţii, cu scopul evident de a face un film bun şi difuzabil, care să-i aducă un spor de popularitate. Tot în numele popularităţii a realizat, împreună cu acelaşi activ Andrei Pleşu, o serie de emisiuni la televiziunea lui Sorin Ovidiu Vântu, fără să fie deloc preocupat de reputaţia detestabilă a patronului. Dar nici banii primiţi de la acesta pentru respectivele prestaţii n-au fost deloc puţini. Prestaţii ce aveau ca obiect principal susţinerea lui Traian Băsescu în crâncena sa luptă „cu sistemul ticăloşit” şi cu „lichelele comuniste.” Şi tot acelaşi Gabriel Liiceanu a promovat prin toate canalele antieminescianismul virulent şi deşănţat al lui H-R Patapievici, trădându-l pe Constantin Noica şi distrugând o întreagă operă de percepţie a unui reper naţional esenţial. Sunt elemente care n-au cum să nu-ţi trezească o anume antipatie şi care să nu dezvăluie, în acelaşi timp, şi o sinceră dezamăgire. Nu este menirea mea să comentez creaţia filosofico-literară a lui Gabriel Liiceanu. Da fapt, nu i-am citit decât o singură carte şi mi-a fost de ajuns. În schimb, mă simt obligat să întreb care este diferenţa viziblă între lichelele de atunci şi parveniţii de azi? Cât de interşanjabilă este această raportare la moralitate? Aş fi aşteptat din partea lui Gabriel Liiceanu să scrie şi un „Apel către parveniţi”, dar ar trebui să se privească prea mult în oglindă, mai presus de vechile lui „exerciţii de admiraţie”. Ar trebui să privească, mai ales, în adâncul sufletului său, şi să vadă acolo imaginea senină şi prietenoasă a lui Constantin Noica. Ar trebui să nu mai joace rolul înţeleptului de ocazie şi să-şi dea lui însuşi o lecţie a tăcerii. A recluziunii în anonimatul moralităţii. Ar trebui să lase, măcar la sfârşit, regretul socratian că a înţeles mai puţin decât a fost mereu convins că ştie. Din păcate, în scepticismul meu, cred că acest lucru nu se va întâmpla. Gabriel Liiceanu este prea mult atras de spectacol, de luminile rampei, de artificiul verbal, este prea impregnat politic, este prea dator celor ce l-au plătit pentru a-i „spăla pe picioare”. Poate, uneori, a avut cele mai bune intenţii, poate, alteori, s-a lăsat înşelat de aparenţe. Şi dacă i se poate ierta orice, trădarea maestrului său, Constantin Noica, nu poate fi iertată. Acolo s-a frânt ceva important. Şi ne va fi tot mai greu să vedem unde mai este „România adevărată”.

Reclame

Despre geopaduraru

De profesiune jurnalist, scriitor
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.