STRADELA VÂNTULUI

De Alexandru Păduraru

Este cea mai îngustă stradă, dacă poate fi numită așa, din Constanța, cu clădiri vechi de aproape 100 de ani, la două minute de plajă, unde în anii 70 ai secolului trecut conviețuia o lume pestriță și cosmopolită. Deși nu era mai lungă de 100 de pași avea și deal, și vale. La deal se construiseră câteva clădiri impunătoare, cu trei etaje, iar în vale erau casele cu cel mult un etaj, cu ziduri roase de igrasie și mucegai. Cu mulți ani în urmă pe Stradela Vântului locuia o femeie de vreo 40 de ani căreia i se spunea Vanda. Poate că așa chiar o chema. Fusese acrobată în Polonia, trapezistă, căsătorită cu un clawn  care murise în baie după ce alunecase pe pardoseală și se lovise cu capul de cadă. Se întorsese în România când avea 35 de ani și nimic care să-i aparțină în afară de propriul trecut. Crescuse într-un orfelinat și fugise cu circul cu câteva luni înainte de a deveni majoră împreună cu viitorul ei soț pe care îl cunoscuse pe o stradă din Constanța de Ziua Marinei când zeci de mii de turiști umpleau orașul în plin sezon estival, celebrând tradițiile marinărești și participând la spectacolele oferite gratuit în aer liber. Ea ținea în mână un balon albastru, fiind îmbrăcată într-o rochie de stambă grena cu imprimeuri de petale portocalii, iar Orlando jongla cu cinci mingii de tenis, în pantaloni scurți, șlapi și un tricou verde cu mâneci scurte. Trebuia să se îndrăgostească și Vanda de un băiat pentru că până atunci nu iubise pe nimeni, nici măcar pe ea însăși, și crezuse că un astfel de sentiment nu-l va cunoaște niciodată. Nu-i plăceau nici pisicile, nici câinii, copiii o enervau, făceau prea mult zgomot, era convinsă că ea nu va da naștere vreunui copil, chiar cu prețul vieții ei întrucât avortul era interzis. Orlando venise lângă ea și-o amuzase, se scălâmbăia, jongla aruncând minigile de tenis și pe la spate, și nu-i scăpa niciuna. Probabil cucerise și alte fete în felul ăsta, dar ce conta? Dar vremurile acelea trecuseră și Vanda se întorsese în România pentru a se dedica artei ghicitului în cafea și în cărțile de tarot. Căci pentru ea treaba asta, considerată ocultă, reprezenta o artă a comunicării și a înțelegerii semnelor  ce ne configurează destinul implacabil. Prin mica ei locuință se perindaseră sute de persoane de-a lungul timpului și dacă se înșelase uneori era pentru că destinul fiecărui individ are și laturi de nedescifrat sau care pot fi doar aparente, însă de cele mai multe ori previziunile ei fuseseră corecte, evitând, pe cât era posibil, să dea vești proaste. Unui tănăr îndrăgostit de o femeie măritată nu-i mărturisise că mai avea puțin de trăit, urmând  a fi ucis de soțul încornorat. Îl privise lung, cu o adâncă părere de rău, pentru că era un bărbat frumos, manierat, și ar fi meritat, cu siguranță, o soartă mai bună sau măcar o viață mai lungă. Îi spusese că îl paște o mare primejdie, că ar fi fost necesar să nu mai meargă într-un anumit loc unde se întâlnea cu o damă de inimă roșie, căci riga de treflă o pândește și intenționează să se răzbune, dar își dăduse seama că avertismentul ei avea să fie ignorat, că tânărul și-ar fi dorit ca amanta lui să-și părăsească soțul fără să bănuiască planul criminal al acestuia, și chiar dacă s-ar fi ascuns undeva, riga l-ar fi căutat și l-ar fi omorât nu peste multă vreme. Alteori se bucura sincer când viitorul unora se întrevedea aducând vești bune, bogăție, mai ales din moșteniri și jocuri de noroc, dar și împliniri sufletești, cu precădere la domnișoarele care credeau că au cununiile legate ori își doreau să intre într-o relație amoroasă cu anumiți bărbați, fie că erau îndrăgostite, fie că urmăreau anumite interese financiare. Vanda avea și ea un iubit, ofițer de marină, o vizita îmbrăcat în uniformă, cam o dată pe săptămână, ceea ce lăsa să se înțeleagă că nu avea nimic de ascuns, plus că arăta foarte bine înțolit așa. Era înalt, robust, cu mustață brunetă, potrivit pentru o fostă săritoare de la trapez ce nu-și pierduse farmecul și nici agerimea. Așa că în dimineața când a fost găsită moartă în mica ei locuință, pe Stradela Vântului a fost destulă agitație. Greu de bănuit cine o strânsese de gât și, mai ales, de ce. Poate un client căruia îi ghicise că se va îmbogăți și-și pierduse toată averea la poker sau un individ frustrat care încercase s-o violeze, sau chiar chipeșul ei amant în urma unei crize de gelozie pentru că Vanda era vizitată nu numai de domnișoare ori doamne dornice să afle ce le rezervă viitorul, ci și de bărbați deprimați în căutarea unei soluții salvatoare sau, pur și simplu, de un individ care îi datora bani. Vanda obișnuia să dea și bani cu împrumut și era bine să-ți achiți datoria ca să te ajute și altădată. Pe Stradela Vântului era imposibil să n-ai într-o zi ce mânca, dacă nu aveai nimic ce pune pe masă, nici măcar o bucată de pâine pe care s-o înmoi în ceai, te duceai la Vanda și ea „te scotea din foame”. Am întâlnit-o prima dată când aveam 13 ani, iar trapezista venise de curând din Polonia și-și găsise  „cuibul” la parterul unei case părăsite de foștii proprietari, o familie de evrei ce emigrase în Israel, donând locuința statului poate și pentru a fi lăsați să plece legal din România comunistă. Era o casă modestă, veche, la etajul căreia se mutase un tânăr stomatolog, clădirea având scara interioară dintr-un hol comun. O vreme n-am știut cum îl chema pe domnul doctor, era un individ mic de statură, grăsuț, blond, cu ochelari rotunzi, despre care se presupunea că avea și el o prietenă ori era în căutarea ei, apoi am aflat că i se spunea Bobi și că te puteai duce la cabinetul lui dacă aveai probleme cu dantura.  Fără îndoială, când este ucisă o femeie încă atrăgătoare și destul de înstărită, cel puțin aparent, e dificil să ai un singur suspect, îți trebuie mai multe piste și indicii în cazul că asasinul nu poate fi identificat cu ușurință, așa că unii de pe stradelă erau tentați  să-și dea cu presupusul, iar cel mai potrivit nu putea fi decât domnul Aristide, profesor de geografie trecut de prima tinerețe și autor de romane polițiste publicate, ceea ce îi conferea o anume notoritate locală. Problema era că domnul Aristide pleca de dimineață la liceul unde preda și se întorcea seara târziu după ce stătea câteva ore la restaurantul Dobrogea, cu specific românesc, din apropiere, unde se întâlnea cu câțiva prieteni, ba  și scria câteodată. În schimb, doamnele de pe stradelă aveau un nou subiect de conversație și toate se întrebau de ce Vanda nu prevăzuse că va fi ucisă. Dar dacă știuse și înțelesese că destinul ei era implacabil sau dacă chiar își dorise o moarte violentă? Peste câteva zile se răspândi și opinia domnului Aristide. Din punctul său de vedere, uciderea ghicitoarei,  căreia i se mai spunea și „poloneza”, avea conotații dostoievkiene ținând fie de răzbunare, fie de invidie sau de amundouă cumulate pentru a accentua frustrarea asasinului. Chiar și doctorul Bobi figura printre suspecți, nu și amantul victimei pe care Aristide îl cunoscuse personal când se dusese la Vanda să-i restituie niște bani luați pe datorie cu o lună în urmă, apoi plecaseră împreună la restaurantul Dobrogea unde autorul de romane polițiste rezervase o masă, aflând cu această ocazie și povestea tristă a Vandei, fata orfană crescută într-un mizer stabiliment și care izbutise să fugă cu circul în Polonia. Când cineva este omorât pe o stradelă atât de îngustă și de mică este firesc ca tentațiile detectiviste să se manifeste sub impactul emoțional al primelor supoziții, mai ales că pe vremea aceea nu putea fi vorba de transparență în derularea anchetei. Îmi părea sincer rău că Vanda fusese ucisă, dar pentru alții fusese o veste bună că poloneza dispăruse de pe stradelă pentru simplul fapt că recursese la un mod de viață necinstit. Spre deosebire de ea, Suzi își făcea meseria de prostituată la vedere, după părerea unora, fără a deranja pe nimeni. Suzi stătea într-un demisol la „deal”, într-o casă impunătoare cu trei etaje, cu ieșire spre strada Mircea cel Bătrân, și rareori putea fi văzută ziua, iar apariția ei nu trecea niciodată neobservată, ba chiar puteai să ți-o imaginezi în unele ipostaze erotice, gândindu-te că va veni vremea să te culci și tu cu ea, mai ales  dacă până atunci nu cunoscusei ce ascunde o femeie sau are de vândut. Însă peste vreo lună și Suzi a dispărut de pe Stradela Vântului fără a stârni îngrijorarea cuiva, deși fără cele două femei parcă îți lipsea ceva indefinit. Totuși, profesorul Aristide și-a exprimat nedumerirea că Suzi plecase de acasă fără să spună la nimeni unde se duce și, mai ales, fără să se întoarcă de câteva săptămâni. „O fi găsit pe unul care a scos-o din mocirlă”, ziceau cei interesați de subiect  și părea o ipoteză plauzibilă, dar Aristide s-a dus la Miliție, declarând că o știa pe Suzi de când era adolescentă, că fusese prieten cu mama ei care decedase călcată de o mașină mică la intersecția străzilor Sulmona cu Mircea cel Bătrân și că tânăra femeie, cu toate că ducea o viață mai libertină, ar fi trebuit să-l anunțe dacă intenționa să-și schimbe domiciliul sau măcar să-i dea un telefon după aceea. Romancierul era divorțat de câțiva ani, mai bine zis, soția îl părăsise, probabil găsise un bărbat mai potrivit pentru ea, mă rog, avea motivele lui să se intereseze de soarta prostituatei. Cert era că pe Stradela Vântului parcă nu te mai simțeai în siguranță ca odinioară când puteai pleca de acasă fără să închizi cu cheia ușa de la intrare. Probabil că un fel de teamă mocnită m-a determinat să scriu prima mea schiță despre un adolescent care asistă la comiterea unei crime.  De fapt, mă imaginam mai în vârstă cu vreo cinci ani în locuința unei ghicitoare, fostă acrobată, unde mă dusesem pentru a-mi dezvălui tainele horoscopului. Știam doar că mă născusem în zodia vărsătorului și că aș fi putut ajunge geniu, dar a avea posibilitatea nu înseamnă că vei și reuși. Locuința în care ajunsesem era identică cu cea a Vandei, cu o lustră cu șase brațe din fier forjat, cu o scoarță țărănească  de lână din Moldova pe un perete, cu o masă lungă, dreptunghiulară, acoperită cu o cuvertură de catifea verde, cu șase scaune, un glob de cristal și un covor de iută cu elemente geometrice pe fond bej. După ce am aflat o sumedenie de lucruri frumoase despre vărsători, mai puțin despre cele întunecate, ghicitoarea, care era încă tânără și frumoasă, m-a dus într-o cameră  cu pereții pictați în culori stridente, în care predominau roșul aprins și movul, cu o lampă ce răspândea o lumină portocalie, difuză, cu un pat de o persoană acoperit cu o cuvertură albastră, cu un scaun și un podium pe care era pusă o saltea vernil. Geamul era vopsit cu lac grena. Apoi individa mi-a cerut imperativ să mă dezbrac în pielea goală. Începusem să mă dezbrac fără inhibiții, presupunând că n-o făceam degeaba, când ghicitoarea a plecat din cameră, spunându-mi s-o aștept. Deja studiam patul și salteaua de pe podium. Apoi am auzit niște zgomote din încăperea alăturată. Eram în pielea goală. Curios, m-am uitat pe gaura cheii și am văzut un bărbat în costum de marinar strângând-o de gât pe ghicitoare până când femeia s-a prăbușit. În acel moment, marinarul, căruia îi văzusem figura, a luat globul de cristal de pe masă și a părăsit locuința. Fără îndoială, dacă n-aș fi fost gol-pușcă, aș fi intervenit în ajutorul femeii și, poate, aș fi salvat-o, dar postura indecentă în care fusesem pus mă determina să rămân în expectativă. M-am îmbrăcat oarecum precipitat, am trecut pe lângă cadavru, căzuse cu fața în sus și avea ochii deschiși, parcă încercau să clipească, și mi-am dat seama că eu însumi aș fi putut fi acuzat de crimă. Schița, de vreo 5 pagini,  se încheia cu mine rătăcind dezorientat ore întregi pe străzile orașului, având convingerea că urma să fiu condamnat pentru o crimă pe care n-o comisesem. După ce am citit manuscrisul de câteva ori m-am dus cu el la profesorul Aristide. Era prima mea creație literară, iar romancierul se bucura de notorietate locală. M-a primit, crezând că m-a trmis mama să împrumut o sută de lei pentru că nu o duceam bine cu banii ca să nu zic că n-o duceam deloc bine și în unele zile mâncam mai puțin ca în altele. Dispariția Vandei lăsase un gol și în acest sens. De aceea s-a mirat când i-am spus că voiam să-mi citească schița pe care o scrisesem cu o zi în urmă pe un caiet dictando. Nu prea avea chef de lectură, părea cam obosit, totuși, m-a invitat în sufragerie și mi-a făcut semn să mă așez pe un scaun lânga masa pe care se aflau o mașină de scris, un pachet de țigări, un chibrit, o scrumieră și un teanc de coli de hârtie. „Așadar, vrei să ajungi scriitor”, mi-a zis. „Personajul a asistat la o crimă”, am murmurat vădit emoționat. „Interesant, crimele sunt și specilitatea mea literară”, a replicat surâzând, apoi a deschis caietul și a început să citească. Și-a aprins o țigară și m-a întrebat câți ani am. Abia împlinisem 14. „Lipești bine cuvintele pentru vârsta ta fragedă, ai și un scris caligrafic, iar mersul pe străzi al personajului speriat mi-a plăcut”, mi-a spus la capătul scurtei lecturi. „Credeți că o pot publica undeva?”, am întrebat, sperând că așa ceva era posibil. „Mai întâi va trebui să citești schița în Cenaclul revistei Tomis, apoi vom vedea”, mi-a zis îngăduitor. Să citesc într-un cenaclu unde veneau scriitorii consacrați ai urbei? Oricum, propunerea venea din partea domnului Aristide căruia nu-i citisem nicio carte, dar mi-ar fi fost ușor să-mi cumpăr una de la librărie. Ideea de a scrie un mic volum de proze încolțise deja în mintea mea și cred că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă Vanda n-ar fi fost ucisă. Aristide mi-a mai spus că mă va prezenta el în Cenaclu și că mă va anunța peste câteva zile. Apoi am fost curios să aflu mai multe despre renumitul scriitor, mai ales că în acel an urma să dau și eu examen de admitare la liceul unde acesta era profesor de geografie, o materie care mă interesa încă din clasa a V-a, primind numai note de 10. Aveam acasă mai multe atlase și un glob pământesc pe care mama îl moștenise de la mama ei și care era, în același timp, și un obiect de decor, fiind așezat pe o măsuță în sufragerie.  Dacă Suzi n-ar fi dispărut și m-ar fi primit în camera ei, aș fi avut un motiv întemeiat să-i bat în ușă. Mi se părea interesant să-l transform pe Aristide într-un personaj de roman, căci îmi propusem deja să scriu  o asemenea carte. Dar Suzi plecase fără să spună la nimeni unde se duce, probabil spre regretul unor clienți de-ai ei mai vechi, iar singura persoană de la care aș mai fi putut afla câte ceva despre trecutul domnului profesor era o doamnă în vârstă pe nume Rozineta care se născuse pe Stardela Vântului și-și petrecuse toată viață între zidurile ei înguste. Se zicea cî în tinerețe fusese deosebit de frumoasă, se măritase cu un inginer și făcuse trei copii care muriseră în somn, asfixiați cu monoxid de carbon, cel mai mare fiind băiatul de 10 ani, urmat de surorile lui de 8 și de 5 ani. Această tragedie a marcat-o profund pe Rozineta, determinând-o să cadă pradă alcoolismului. Mai târziu soțul a părăsit-o, iar ea s-a angajat la „Spații verzi”, cum era denumită secția din subordinea primăriei și al cărei obiect de activitatea era îngrijirea florilor de pe domeniul public. Totuși, în pofida consumului zilnic de alcool, Rozineta rămăsese o doamnă cochetă, și dacă putea fi văzută câteodată clătinându-se, reușea întotdeauna să-și păstreze echilibrul cu ajutorul zidurilor de care se sprijinea. Însă ce motiv să fi invocat pentru a vorbi cu ea? I-am spus mamei să facă o tavă de plăcintă cu brânză. Mama era foarte pricepută în privința asta. A doua zi m-am dus la doamna Rozi cu un platou de plăcinte, mințind că mă trimisese mama. „Îi mulțumesc mult, dar nici nu știu dacă o cunosc”, mi-a spus. „Locuim  lângă casa în care a fost ucisă poloneza”, am zis. „Sărmana femeie, ce destin tragic a avut.” „Domnul profesor Aristide crede că este un subiect dostoievskian, adică a fost omorâtă pentru a fi jefuită.”  „Ai citit Crimă și pedepasă?” „Nu încă, dar am văzut filmul la televizor.” „Pe Aristide îl știu de mulți ani, mi-a dat toate cărțile lui cu dedicație, dar, din păcate, n-au valoare literară.” „Am scris și eu o schiță despre un băiat care asistă la o crimă și d-lui Aristide i-a plăcut, o voi citi în Cenaclul revistei Tomis.” „Mă bucur. Să știi că și eu sunt o cititoare pasionată, cârțile reprezintă un refugiu, am sute de volume și îți pot recomanda câteva dintre ele, ți le pot da cu împrumut.” „Ar fi un lucru extraordinar”, am spus. Rozi m-a privit cu mai multă simpatie, a luat platoul cu plăcinte și m-a invitat să intru în casă pentru a-mi  împrumuta o carte. Biblioteca ei acoperea un perete întreg, ți-ar fi trebuit câțiva ani să  citești toate volumele adunate pe acele rafturi. „Ca să scrii literatură e nevoie să afli ce au scris mulți alții înaintea ta”, mi-a spus după ce a pus platoul pe masă, mai bine zis, pe mileul de pe masă, și a ales  cartea pe care să mi-o dea. Era „Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway, o nuvelă cu coperți cartonate. I-am mulțumit frumos și m-am întors acasă decis să mă cufund în lectură. Eu  citisem  doar câteva cărți până atunci, aș aminti „Neastâmpăr” de Raimanod Radiquet și „Regii blestemați” , iar din literatura română „Balade vesele și triste” de G. Topârceanu și un volum de balade populare  adunate de Vasile Alecsandri. Bineînțeles că știam și poeziile lui Mihai Eminescu. În schimb, cumpăram aproape în fiecare zi  ziarul Sportul popular, sperând să devin cronicar sportiv. Pentru asta trebuia să-mi iau Bacalaureatul și să fiu admis la Facultate. Deocamdată era bine că doamna Rozi mă primise în sufrageria ei ticsită cu cărți și că domnul Aristide mă invitase să-mi citesc schița la Cenaclu.

În sală erau 28 de persoane, de diferite vârste. Veniseră să mă vadă și să mă audă fără să știe că eram un puști ce abia intrase în clasa a IX-a. După ce m-am așezat pe un scaun în fața asistenței, Aristide m-a prezentat cu simpatie, afirmând că schița mea nu era plictisitoare și că acesta era și principala ei calitate. Cum până atunci nu mai scrisesem vreo lucrare literară, aveam convingerea că ar fi fost mai bine să stau acasă și să-mi văd de lecțiile de la liceu. Însă cu cât citeam din mica și prima mea operă, cu atât îmi plăcea mai mult, iar glasul meu căpăta sonorități nebănuite. Pentru prima oară chiar trăiam  la întreaga ei încărcătură emoțională întâmplarea închipuită. Distingeam cu pregnanță chipul femeii sugrumate, o percepeam în fața ochilor ca pe o ființă lipsită de apărare și care, paradoxal, își meritase soarta tragică. Intenționase cu câteva minute înainte să aibă o relație sexuală cu un tânăr ce o vizitase penmtru a-i ghici viitorul, atrăgându-l în mrejele ei îndelung exersate, apoi fusese asasinată de un individ răzbunător și puternic. Cum se putea disculpa acel tânăr dezbrăcat în pielea goală, deja sub influența surexcitării?  Ajunsese într-un cartier unde nu mai fusese niciodată, la marginea orașului, rătăcind ca un animal hăituit, înfricoșat de propria-i imaginație, de viitorul ce nu putea fi decât sumbru. Așa se încheia schița, însă citind-o cu glas tare îmi dădeam seama că trebuia continuată, că personajul meu se afla, de fapt, la începutul unei aventuri neobișnuite, de aceea tot ce mă interesa era să mă întorc în camera mea și să scriu. Unii dintre cei ce au luat cuvântul la Cenaclu m-au lăudat, mai ales că aveam o vârstă atât de fragedă, în timp ce alții mi-au reproșat lipsa de motivație a personajului în dezolarea lui provocată de spaima că va fi acuzat pe nedrept. Trăiam, totuși, într-o societate comunistă unde nedreptatea era greu, dacă nu cumva imposibil de acceptat. Aristide mi-a remarcat candoarea exprimării, caracteristică unui adolescent avid de imagini erotice, mărturisind că o intrigă polițistă cu implicații psihologice este dificil de abordat chiar și de autorii cu experiență și că în povestirea mea tocmai acest aspect era demn de a fi remarcat ca o primă tentativă de a creiona o situație dincolo de crima propriu-zisă. Pentru mine important era că îmi găsisem un maestru și că doamna Rozineta avea o bibliotecă impresionantă și îmi putea recomanda cărțile pe care și ea le citise. Așa că pofta de a scrie m-a mușcat de față ca o leoaică tânără, ca să parafrazez un renumit poet român. Voiam ca personajului meu să i se întâmple ceva ieșit din comun, chiar și în afara realității, căci realitatea este doar ceea ce vedem fără să ne preocupe cea pe care nu o putem percepe în invizibilitatea ei. Pentru ceilalți sunt simple halucinații, uneori periculoase, grotești sau coșmarești, dar filtrate prin spectrul literaturii pot deveni relevente.  Atunci mi-a venit ideea că tănărul vede un tigru scăpat, probabil, din cușca circului. Asta putea să însemne că în apropiere se afla un circ. Oare  observase cineva dispariția tigrului, oare reprezenta un pericol public? Simpla  prezență a felinei era suficientă pentru a te îngrozi. Personajul începe să alerge la întâmplare, sperând să se ascundă undeva, apoi privește în urmă și constată ușurat că temutul animal nu-l urmărește. Sau se înșeală. Cel mai bun lucru este să-și găsească un adăpost măcar pentru câteva minute, să se liniștească. Intră în gangul unei clădiri  interbelice ce dă spre o curte interioară unde un bărbat de vreo 40 de ani își supraveghează câinele lup. Personajul din schița mea se așează pe singura bancă din curte, în timp de stăpânul câinelui îl întreabă: „Îți plac lupii?” „Am crescut cu un câine lup, era fată, o chema Mira, tata mi-a adus-o de ziua mea și a scos-o din buzunarul paltonului.” „Mai știi ceva de ea?” „Părinții mei au divorțat când eu aveam 12 ani și Mira a rămas cu tata.” „Ți-a fost greu fără ea?” „La început. Lupul dumneavoastră câți ani are?” „Nu e al meu. Doar îl dresez. Cu asta mă ocup.” „Tata a dresat-o pe Mira cu biciul.” „În mod sigur îl ura.” „Și eu îl uram.” „A fost o eliberare când ai scăpat de el.” „Puțin mai devreme mi s-a părut că văd un tigru în fața mea.” „Și ai fugit de el?” „Din cauza asta am ajuns aici.” „Poate nu ți s-a părut, pe maidanul din spatele clădirii e un circ ambulant, au și tigrii.” „Deci nu mi s-a părut.” „Eu zic că nu, deja au început să-l caute.” În acel moment apare stăpânul câinelui-lup. Este chiar individul pe care tânărul îl văzuse prin gaura cheii în locuința ghicitoarei ucise.   

Aristide a fost încântat după ce a citit continuarea schiței, mărturisindu-mi că el nu s-ar fi gândit la o asemenea întâmplare neobișnuită. „Cred că poți să scrii o nuvelă pentru că întâlnirea cu ucigașul și apariția tigrului scăpat din cușcă reprezintă subiecte interesante chiar dacă nu ai încă suficientă experiență, însă eu sunt dispus să te ajut”, mi-a spus cu simpatie. „Mai am de citit multe cărți, mi le alege și mi le împrumută doamna Rozineta, vecina noastră.” „Ai fost la Rozi acasă?” „Mama m-a trimis să-i duc niște plăcinte. Are o bibliotecă imensă.” „Știu, cu niște ani în urmă a publicat o carte, un fel de fals jurnal feminist, ne-am îmbătat de câteva ori împreună, păcat că nu-i plac romanele polițiste, le consideră schematice, mai ales când îți dai seama pe la mijlocul anchetei detectivului X cine e asasinul.” „La mine nu se pune problema, personajul meu știe cine este criminalul.” „Și dacă face o confuzie? L-a văzut prin gaura cheii. Sau poate avea un frate geamăn. Uite, îți propun să faci și din mine un personaj, un detectiv, un romancier.” „Credeți că asasinul Vandei va fi găsit?” „Am fost și eu anchetat în legătură cu moartea ei, este firesc, am vizitat-o de câteva ori, îi cunosc prietenul, am mers la restaurant împreună, era o femeie deosebit de isteață, se pricepea să-ți citească gândurile, să-ți perceapă starea de spirit, să fie convingătoare. Nu-mi dau seama dacă ghicitul la ea ținea doar de o anume intuiție, deși tarotul are și el o semnificație căreia nu poți să-i negi valabilitatea, nu cred că este o formă de înșelăciune, o banală escrocherie, un mod de a profita de naivitatea altora.” „Atunci cine ar fi avut motivul s-o ucidă?” „Dragul meu, unele cauze, să le spunem mai de grabă așa, sunt conjucnturale, nu te gândești în prealabil că vei fi în stare să omori pe cineva, poate fi doar un moment de furie necontrolată, de nebunie temporară, însă alteori reprezintă o acumulare de resentimente, de frustrări ce trebuie să-și găsească defularea în ceea ce aparține fatalității, inevitabilului. Faptul că personajul tău asistă neputincios la sugrumarea unei femei frivole se înscrie, literar vorbind, într-un tipar psihologic pe care, într-o manieră intuitivă, l-ai asociat cu apariția unui tigru pe străzile orașului, prelungindu-i teama, chiar amplificând-o la nivelul comunității dacă am avea certitudinea că nu este doar o halucinație. Așa că ți-aș propune să clarifici acest aspect.” Aristide avea dreptate. Nu știam aproape nimic despre  literatură, scrisesem schița inspirat de sfârșitul tragic al Vandei, ca și cum aș fi fost martor la asasinarea ei, dar  eram încă prea tânăr pentru a aprofunda o simplă întâmplare, intrată deja în sfera banalității. Și ce ar fi însemnat un tigru scăpat din cușcă pe străzile Constanței? Nu putea fi decât rodul imaginației mele cu toate că acest lucru era posibil. În fiecare vară Circul de Stat din București dădea spectacole pe litoral, n-ar fi fost ceva neverosibil ca un tigru să se plimbe pe străzi, îngrozind trecătorii. Totuși, trăiam într-un regim comunist supus multor interdicții, printre care și imaginea unui tigru scăpat din cușcă. Cu atât mai mult unul care să atace, eventual, un copil și să-l sfâșie. Faptul că tocmai citisem „Bătrânul și marea” nu mă ajuta prea mult. Aventura bătrânului pescar îmi depășea puterea de înțelegere. Regii blestemați ai Franței mă fascinaseră. Și mica poveste de dragoste scrisă de Raymond Radiquet. M-am dus la doamna Rozi să-i înapoiez cartea și să-i cer alta cu împrumut. M-a întâmpinat surâzând euforic, în mod sigur consumase ceva alcool. „Intră, dragul meu, mă bucur că ai venit”, mi-a spus. Era îmbrăcată într-un capot galben cu floricele albastre. „N-aș vrea să vă deranjez.” „Dimpotrivă. Am auzit că ai intrat la liceu și eu am o mulțime de cărți pe care nu mai are cine să le citească. Mama ta lucrează la un restaurant, nu-i așa?” „Da, e responsabilă acolo. Vrea să cumpere casa în care locuim acum, dar are nevoie de un deviz de reparații. E cam șubredă.” „E cea mai veche casă de pe Stradela Vântului. A fost construită de un grec.” „E foarte mare.” „Tu în ce cameră stai?” „În cea cu fereastra spre stradelă.” „De acolo nu vezi marea.” „Așa este. Dar celelalte de unde se vede marea sunt prea mari.” „Ai venit să-ți mai dau o carte?” „Dacă aveți una cu tigrii.” „Îți plac tigrii?” „Aș vrea să știu ce s-ar întâmpla dacă ar apărea un tigru prin oraș.” „Un tigru de hârtie?” „Nu, unul adevărat.” „Toată lumea ar fi speriată.” „Fără îndoială.” „Toată lumea în afară de mine.” „Așa credeți?” „Așa vreau să cred.” „Și de ce nu v-ați speria?” „Pentru că pe mine nu mă mai sperie nimic. Poate eu să-i sperii pe alții.” „Doamna Rozineta, cum să-i speriați dumneavoastră pe alții?” „Se spune despre mine că sunt o femeie rea.” „După ce ați citit atâtea cărți?” „Probabil și din cauza asta. Dar spune-mi, de ce te interesează tigrii?” „În schița pe care o scriu apare unul. Ieri am  discutat cu domnul Aristide și mi-a dat câteva sugestii.” „Sărmanul de el, e un ratat, nu te sfătuiesc să-i urmezi sfaturile. E un individ nociv. E mai bine să n-ai de-a face cu un asemenea individ. N-are scrupule, e un distrugător.” „M-a ajutat să citesc la Cenaclu.” „Înseamnă că ai talent.” „Am scris doar 10 pagini de proză.” „Uneori 10 pagini sunt de ajuns.” „De ce spuneți că domnul Aristide e un individ nociv?” „Din punctul meu de vedere așa este. Mai bine să îți caut o carte în bibliotecă, uite, m-am gândit la Pășiunile Raiului, sunt câteva povestiri frumoase acolo, potrivite pentru vârsta ta.” Am plecat de la Rozi oarecum descumpănit. Nu voiam să cred că Aristide ar fi avut vreun motiv să-mi vrea răul, dimpotrivă, ideea de a scrie despre un tigru scăpat din cușca dresorului, umblând pe străzile orașului, nu putea fi decât o imagine halucinantă, terifiantă, iar cel care îi cădea victimă, deja mă gândisem la aspectul ăsta, era însuși asasinul ghicitoarei. În doar două zile am mai umplut cinci pagini din caietul dictando, descriind spaima populației obligată să nu circule în spații deschise până la prinderea periculosului animal. Se auzeau numai sirenele mașinilor Miliției străbătând în lung și-n lat orașul ce părea, dintr-o dată, pustiu. Totuși, tânărul din schița mea refuza să se conformeze, chiar cu riscul de a fi amendat sau mai rău de atât. Unii îi strigau de la fereastră: „Puștiule, du-te repede acasă, mama ta e îngrijorată, n-ai voie să umbli pe străzi”, alții, câțiva,  îl încurajau, exprimându-și frustarea și convingerea că toată treaba cu tigrul era o invenție menită să-i înfricoșeze pentru a le uniformiza comportamentul. „Bravo, tinere, nu există niciun tigru, sau dacă a fugit unul de la circ deja l-au capturat, însă vor să ne  controleze, să ne înfometeze, să ne subjuge.” În final, personajul se reîntâlnește cu tigrul ca și cum ar fi așteptat să fie devorat de aceasta, fără teamă,  privind resemnat chipul fioros al felinei ce ezită să îl atace. Atunci pornește spre curtea interioară unde  îl revăzuse pe asasinul ghicitoarei, iar când ajunge acolo  îl identifică din nou, de data asta alături de câinele său lup. Tigrul, cu mișcări lente, se apropie și cu un salt acrobatic, de parcă ar fi sărit printr-un cerc de foc, îl prinde de beregată și își înfinge colții în ceafa criminalului. Câinele încearcă să-și salveze stăpânul, se repede la picioarele tigrului și-l mușcă, dar este prea târziu. Apoi tigrul se luptă cu câinele sub privirile locatarilor din preajmă, îngrămădiți la ferestre. E o confruntare crâncenă. Apoi apare un milițian cu un pistol în mână care trage mai multe gloanțe. Tigrul și câinele se prăbușesc într-o baltă de sânge.

Fiind încă în vacanța de vară, am mai citit câteva cărți împrumutate de la Rozi. Între timp, nu se aflase nimic despre Suzi, dispărută în mod misterios de la domiciliu, iar ucigașul Vandei nu fusese descoperit. Cel considerat suspect era stomatologul Bobi atât pentru faptul că locuia în același imobil cu ghicitoarea și că în momentul crimei era acasă, cât și  din cauza sumelor mari de bani pe care le pierdea în fiecare lună la poker, obligându-l să se împrumute fără a-și achita întotdeauna datoriile. Nu încăpea nicio îndoială că și Vanda îi dăsuse bani mulți cu împrumut, refuzând, probabil, s-o mai facă sau amenințându-l pe medic că îl reclamă la Miliție. Cu toate astea, probele nu  erau suficiente. Ar fi fost foarte trist ca Bobi să fi comis, într-adevăr, crima, deși, nu rareori, dependența de un viciu poate avea o finalitate tragică. Mai ciudat era că Suzi nu își făcea încă apariția, aspect care pentru mine reprezenta o anume pierdere sentimentală. Desigur, mi-aș fi dorit să mă culc cu ea și bănuiesc că nu m-ar fi respins măcar să-mi arate cum e o experiență sexuală cu o femeie reală. Tot în acea perioadă am citit unul din romanele polițiste ale lui Aristide care, într-un fel, m-a delectat prin limbajul colorat al celor anchetați, acțiunea desfășurându-se în mediul pitoresc al unor tineri pasionați de muzica rock. Cum pe vremea aceea în România nu se găseau stupefiante, se punea accentul pe consumul de alcool și de țigări, fără a depăși limitele bunei cuviințe impusă de educația socialistă. Lipseau cu desăvârșire vulgaritățile, iar scenele erotice erau poetizate. Cartea apăruse la începutul anului 1969 când regimul comunist condus de Nicolae Ceaușescu permitea o anume deschidere spre cultura occidentală și nord-americană. Aristide speculase acel moment istoric și scrisese o poveste vioaie, antrenantă, cu studenți dezinhibați, îmsă profund atașați ideologiei marxiste ce adusese blugii originali și țigările made in USA. Doar whisky-ul nu se găsea, fiind înlocuit cu vodca rusească și romul cubanez. Practic, era vorba despre o trupă de muzică rock plecată într-un turneu prin câteva mici localități din România până când solistul vocal este găsit mort, cu beregata tăiată, într-o cameră de hotel. Cine ar fi putut fi ucigașul? Arma crimei dispăruse, iar ceilalți componenți ai formației aveau alibiuri solide. Deznodământul îl descoperim abia pe ultima pagină când un recepționer al hotelului, un fan înfocat al trupei de muzică rock, se încalță cu pantofii pe care îi purtase în momentul comiterii crimei, neobservând o minusculă pată de sânge impregnată pe cusătura exterioară a unuia dintre ei. Mobilul asasinatului fusese generat de dorința recepționerului de a fi primit în formație, iar liderul trupei, solistul vocal, îl refuzase, chiar jignindu-l  pe neavenit pentru îndrăneala de a-i face o asemenea propunere. Dacă liderul i-ar fi vorbit frumos, dacă i-ar fi promis ceva, dacă l-ar fi tratat ca pe un viitor coleg, cu siguranță, nu l-ar fi omorât. Cu romanul în mână am sunat la ușa lui Aristide pentru a-mi da un autograf. A fost bucuros să mă revadă și m-a invitat să intru în sufragerie unde avea și mașina de scris. Mi-a spus: „Iată cum mi-am câștigat un nou cititor.” „Intenționez să vă citesc întreaga operă”, i-am răspuns oarecum emoționat. „În lumea asta a crimei și autorul de romane polițiste are o anume vină.” „Ideea este că nu există crima perfectă.” „Așa vrem noi să credem. Uite, dacă ți-aș mărturisi că eu am ucis-o pe Vanda, m-ai crede?” „Domnule profesor, e o glumă.” „De ce ar fi o glumă?” „Pentru că mulți asasini nu-și recunosc faptele.” „Sunt și unii care o fac. Eu, de pildă.” „Atunci de ce nu vă duceți la Miliție să vă autodenunțați?” „Aștept să vină Miliția la mine.” „Adică vă jucați cu mintea unui copil?” „Crezi că aș fi în stare să ucid pe cineva?” „Nu-mi dau seama. De ce s-o fi ucis pe Vanda?” „Ca și Bobi îi datoram mulți bani. Dar nu numai atât. Eu știam unde ținea ascunsă cutia cu bijuterii.” „Avea o cutie de genul ăsta?” „A fost singurul motiv pentru care am sugrumat-o.” „Și ați luat bijuteriile?” „Am luat cutia cu totul.” „Unde era ascunsă?” „Nu pot să-ți spun. E un amănunt lipsit de importanță.” „Și Suzi?” „Ce-i cu ea?” „Mi se pare ciudat că a dispărut fără urmă.” „Pe Suzi o știu de mică, o ființă nefericită, o femeie debusolată, presupun că voiai și tu să te culci cu ea.” „Recunosc că da.” „A recunoaște este lucrul cel mai bun.” „Totuși, ceea ce îmi spuneți acum nu poate fi adevărat.” „Și dacă este? Mai gândește-te. Acum să-ți scriu dedicația pe amărâta mea carte.” Eram, pur și simplu, uluit. Domnul profesor Aristide tocmai îmi mărturisise că o ucisese pe Vanda, dând impresia că vorbește cât se poate de serios. Înainte să plec chiar m-a rugat să nu mă duc la Miliție pentru a-l denunța. Cu alte cuvinte, îi devenisem complice. Sau era doar un joc psihologic, o capcană pe care Aristide mi-o întinsese pentru a-mi urmări reacțiile ulterioare. Câteva zile n-am vrut să dau importanță destăinuirii romancierului, considerând-o o farsă, apoi am început să-mi pun tot felul de întrebări legate atât de dispariția misterioasă a prostituatei, cât și de moartea violentă a ghicitoarei. Deja îmi imaginam că Aristide o sugrumase și pe Suzi, ascunzându-i cadavrul într-un cufăr.Degeaba îmi repetam că era o prostie să mă gândesc la așa ceva, că Aristide intenționa să se joace cu mintea mea, ceea ce nu era frumos din partea lui, că foarte puțini criminali sunt dispuși să-și recunoască faptele odioase, totuși, tentația de a vedea în protretul profesorului de geografie chipul ucigașului în serie era prea mare, având darul să mă înspăimânte. Însă dacă m-aș fi dus la secția de Miliție pentru a declara că îl cunoșteam pe autorul crimei din Stradela Vântului și că îl bănuiam de comiterea alteia fără să fi fost găsit, deocamdată, cadavrul, riscam să fiu angrenat într-o anchetă în care singurul meu argument ținea de o simplă mărturisire a profesorului Aristide și de faptul că mă încurajase să scriu eu însumi o nuvelă polițistă, oferindu-mi un subiect concret. Cu mama nu avea rost să discut despre situația ciudată în care mă aflam, era prea ocupată și supărată cu nu poate cumpăra casa din cauza obligației de a o renova din temelie, preferabil fiind s-o demoleze și să rămână doar cu terenul  de 100 de metri pătrați, în timp ce proprietarul susținea că imobilul este suficient de solid și locuibil, iar tata se mutase de câțiva ani la Predeal și nu-l mai văzusem de atunci. Așa că mi-am făcut curaj și am vizitat-o din nou pe doamna Rozineta, înapoindu-i cărțile pe care mi le împrumutase, „La capătul nopții” de Celline, „Crimă și pedeapsă”, „Ciuma” de Camus, „Toba de tinichea” „Punct, contrapunct” „Moartea la Veneția” și „Jocul cu mărgele de sticlă”, prilej să-i vorbesc și despre ultima întâlnire cu Aristide, despre terifianta mărturisire a acestuia, exprimându-mi părerea că totul putea fi o minciună macabră. Rozineta a izbucnit în hohote de râs, în mod sigur băuse o cinzeacă de vodcă, apoi mi-a spus: „Dragul meu, maniacul ăsta nemernic inventează orice să te chinuie psihologic, să-și bată joc de tine. E un biet autor de romane polițiste care nici măcar nu se bucură de succes pentru că e previzibil și lipsit de stil, incult și macabru, cum bine ai zis, un mincinos macabru. Când l-am cunoscut eu, cu vreo 30 de ani în urmă, se lăuda că are o mătușă, sora lui tat-su, foarte bogată în America și că îi va lăsa lui întreaga moștenire, bineînțeles că mătușa aia exista doar în imaginația lui, altădată pretindea că a semnat un contract cu o casă de filme din Franța care ii cumpărase un scenariu și urma să primească o groază de bani, bineînțeles că fabula, un mitoman destul de credibil.” „Adică este imposibil ca el să fie asasinul Vandei?” „Aici e partea proastă, că nu e chiar imposibil.” „Mi-a spus că Vanda avea o cutie cu bijuterii și că el știa unde era ascunsă cutia.”„Trebuia să fie convingător, nu crezi?” „Ar fi mai bine să uit povestea asta.” „Ar fi mai bine să nu-i dai prea multă importanță.” Am luat de la Rozi alte patru cărți, „De veghe în lanul de secară”, „Doctor Faustus”, „Împăratul muștelor” și „Solaris”, apoi m-am întors acasă hotărât să nu-l mai vizitez niciodată pe Aristide. Nu bănuiam că peste trei săptămâni îl voi reîntâlni la liceu, unde îmi era profesor de geografie.

Mama a renunțat să cumpere casa de pe Stradela Vântului și ne-am mutat la bloc, în cartierul Tomis IV. Îmi părea rău că plecasem din centrul orașului, acolo eram aproape și de plaja Modern,  și de zona peninsulară cu clădirile ei vechi și eclectice, aparținând unei populații cosmopolite. Cu profesorul Aristide nu mai aveam puncte de convergență literară. Oricum, eram printre cei mai buni elevi  la geografie. Învățam din pasiune. Intrasem în clasa a XI-cea când m-am dus din nou pe Stradela Vântului, mai mult din curiozitate, crezând că Suzi nu se întorsese acasă. Am bătut timid la ușă și spre surprindea mea Suzi mi-a deschis. Am răsuflat ușurat. Parcă cineva îmi luase o piatră de pe suflet. S-a mirat să mă vadă, nu știa cine sunt. I-am spus: „Am fost vecini cu doi ani în urmă, când ai dispărut.” A zâmbit și mi-a zis: „Deci mă cunoști, știi cine sunt.” „Altfel n-aș fi bătut la ușă.” „Ai bani?” „N-am venit pentru asta.” „Dar pentru ce ai venit?” „Voiam să știu dacă mai exiști.” „Serios?” „Mi se păruse că te-a ucis profesorul Aristide și ți-a ascuns cadavrul într-un cufăr.” „Ce sens ar fi avut s-o facă? Mă știe de când eram mică, și n-a vrut să mă omoare, ci doar m-a violat când trăia cu mama. Nenorocitul ăsta trebuia să ajungă în pușcărie. Am vrut să fug de aici, însă am fost nevoită să mă întorc. Nu sunt o fată norocoasă. Uite, Aristide mi-a dat un inel cu diamante, îți place? E foarte scump, diamantele sunt veritabile. Dacă vrei să mă fuți să vii cu trei sute de lei. Și ai să pipăi o pizdă cheală.” Apoi m-am dus la Rozi. Am sunat la sonerie și nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat la cealaltă ușă de pe palier și a deschis un domn bătrân, foarte bătrân, probabil avea o sută de ani. „Știți ceva de doamna Rozi?”, am întrebat.  „A murit cu o lună în urmă, săraca. Au găsit-o în comă alcoolică. Eu am anunțat Salvarea. A fost prea târziu. Ești vreun nepot de-al ei?” „ Împrumutam cărți de la ea.”  „Parcă ai stat pe  stradela asta.” „Așa este. La casa frizerului din vale.” „Te vedeam de la fereastră când plecai și veneai de la școală.” „Acum m-am mutat la bloc.” „Eu locuiesc aici de când m-am născut. E cea mai frumoasă stradelă din lume.”