Triumful materiei în lupta cu ea însăşi (2)

Dacă nu există Judecata de Apoi, atunci Dumnezeu nu împarte dreptatea şi nu pedepseşte în funcţie de vinovăţia fiecăruia. Pentru că pornim de la principiul că nu există fiinţă umană mai presus de vină. Chiar şi Apotolii care l-au abandonat pe Iisus, când Mântuitorul se afla pe cruce, nu-şi pot ascunde vinovăţia.. Chiar şi Iisus se simte vinovat când nu mai primeşte  ajutorul Tatălui şi întreabă: „Tată, de ce M-ai părăsit?” Nu este cumva în această întrebare şi o alta: „Tată, cu ce Ţi-am greşit?” Singura dată când Dumnezeu pedepseşte este când îi alungă pe Adam şi Eva şi îi trimite în lumea materială. Urmearea acestei pedepse este fraticidul între Cain şi Abel. Iar finalitatea ei este viziunea apocaliptică. Dar materia dobândise deja elementul spiritual după care tânjea. Fără îndoială, aici trebuie să avem în vedere dacă materia, în integralitatea sa, îi aparţine lui Dumnezeu sau dacă Dumnezeu este desprins de materie. Vechiul Testament ne spune că Dumnezeu L-a făcut pe Adam după chipul şi asemănarea Sa. În acest sens, şi Dumnezeu este materie. Dar în opinia noastră eretică Dumnezeu este Spiritul Absolut în jurul căruia gravitează toate sufletele. Materia perisabilă l-a creat pe om, iar Dumnezeu i-a dat aspiraţia divină, spiritualitatea, imanenţa. L-a transformat dintr-o fiară într-o „trestie gânditoare”.  A îndeplinit voinţa materiei de a fi mai mult decât este, lăsându-i materiei laturile instinctuale, fără de care logica viului ar dispărea, pentru a salva sufletele în ceea ce numim Paradisul Universal. Dacă privim Universul, vedem doar materie, galaxii, constelaţii, forţe contrare. Dacă măsurăm timpul la scară universală, ne dăm seama că fiinţa umană reprezintă un parcurs insignifiant între ce-a fost şi este. Primitivitatea omului se percepe şi prin dorinţa de a-şi rezerva şi un alt spaţiu decât cel pământesc, şi prin găsirea unei dreptăţi dincolo de moartea aparentă, şi prin asigurarea unei veşnicii care să-i diferenţieze ineluctabil pe cei buni de cei răi, celor din urmă pregătindu-li-se suplicii pe măsura răutăţii lor. Nimic mai fals. Simple închipuiri. Căci Dumnezeu este desprins de materie. Cu nişte ani în urmă, credeam că El a ordonat haosul primordial. Acum sunt convins că am dat dovadă de naivitate. (Cât de ciudat sună această expresie!) Expansiunea materiei în spaţiu este ordonată doar de legi fizice şi numai acolo unde apare viul, cu logica ei indestructibilă, se iveşte şi Spiritul Absolut care nu guvernează, nu împarte disticţii de bună purtare, ci doar absoarbe toate sufletele scăpate din chingile realităţii concrete, din răul perpetuării instinctuale. Ce fac Adam şi Eva? Descoperă instinctul. Aparţin materiei. Dar vor genera sufletele „trestiilor gânditoare.” Oare nu este şi Iisus Hristos un simbol al fragilităţii? Vedem mai ales puterea Lui de a învinge moartea, şi tot mai puţin dorinţa Lui de a trăi în spaţiul concret. Altfel, de ce ar fi întrebat: „Tată, de ce M-ai părăsit?” Pentru că e şi Om, nu doar Spirit. Au greşit Apostolii când I-au reprodus aceste cuvinte? Nu, ei au înţeles că Mântuitorul nu venise pe pământ doar pentru a da poveţe şi a îndrepta răul spre bine, ci şi pentru a se împăca cu trupul Său omenesc. Trădarea lui Iuda Îi rezervă chinurile oricărui muritor de rând. Povestea biblică are semnificaţia ei emoţională, profund umană, istorică, dar dincolo de ea trebuie să vedem că Iisus se desprinde de o materie căreia nu-i mai aparţinea. Rolul Său terestru se încheiase. Mesajul Său divin fusese transmis. Ce s-a întâmplat cu trupul Său contează mai puţin sau deloc. Căci Iisus n-a s-a născut în ceruri, ci pe pământ, dintr-o urmaşă a lui Adam şi-a Evei.  Dumnezeu I-a dat o parte din Spiritul Absolut pentru a da de veste că acesta există. Că materia poate triumfa asupra ei însăşi ducând instinctualitatea spre sublimul Iertării şi-al Bunătăţii. Acolo unde Dumnezeu nu judecă, nu pedepseşte, nu ordonează, ci doar veghează ca multe din sufletele Sale să nu se neantizeze